Un pic cenzurat
– Domnu’ Valeiiu, dacă nu rămîn repetent pot să vin să stau la dumneavoastră?
A ud întrebarea asta, pusă cu cuvinte puţin diferite, de la copii diferiţi, cel puţin o dată pe lună. Şi le dau acelaşi răspuns, care ştiu că este singurul bun:
– Silviu, o să stăm şi o să învăţăm împreună şi sigur o să reuşim să înveţi literele şi o să poţi să citeşti. O să ne jucăm, o să gătim şi o să mergem din cînd în cînd la film sau la ștrand. Nu se poate să te iau la mine permanent, pentru că ar trebui să vă iau pe toţi şi nu pot.
Mă simt oribil spunînd asta. Dar pînă acum nu știu un răspuns mai bun.
Silviu nu ştie decît nouă litere bine. Are 10 ani și cu 14 cm sub înălţimea fiului meu la aceeaşi vîrstă. Iar fiul meu a fost întotdeauna un copil scund. Pentru şcoală memorează textul citit de altcineva şi apoi îl repetă pretinzînd că citeşte. Nu face deosebirea între r şi l. Silviu o să fie bine. O să înveţe literele şi o să poată să înţeleagă filmele subtitrate fără să îl ajut. A funcţionat şi cu alţi puşti ca el.
Nu ştiu dacă o să reuşească să iasă din statistica îngrozitoare a copiilor care sînt instituţionalizaţi. Nu ştiu dacă ceea ce fac are sau nu un impact benefic pe termen lung. În mod sigur are un impact pozitiv acum. Nu e sistemic. Nu e sustenabil. Nu are analiza SWOT. Multe lucruri sînt făcute după ureche. E obositor. Nu e plăcut să speli pişatul de pe colacul de la WC sau de pe lîngă. Ciorapii noi nu sînt niciodată îndeajuns şi cei pe care îi poartă miros ameţitor şi de fiecare dată sînt o surpriză. Ionuţ a venit ultima dată la antrenament fără ciorapi în cizmele pe care i le-am dat acum două luni şi care sînt şi singura lui încălţăminte. Picioarele erau mult prea jegoase şi a trebuit să îl ajutăm să se spele înainte de a-i da ciorapi şi adidaşi.
P ărinţii lui sînt îngrozitori şi cred că Ionuţ ar avea o viaţă mai bună la adăpost. Pentru cîteva ore pe săptămînă, eu fac nişte puşti să se simtă mai bine. Cîteodată fericiţi. Mă fac pe mine să mă simt mai util. Un pic mai bun. Taie din frica mea de a deveni ceea ce risc să devin – un (b)labagiu de director de ONG care zice bine în întîlniri şi îl doare în cur de a face el însuşi ceva practic pentru a schimba lucrurile în bine.
În week-end-ul ăsta repet M, N, P şi R cu Silviu. Adunări pînă la 20. Sper să îl conving să stea pe WC. Sper să nu mai plîngă în somn sau să facă pe el aşa cum face şi Alex. Am mai făcut asta. A funcţionat. O să funcţioneze şi cu Silviu. Nu este îndeajuns – ştiu. Dar dacă măcar unul dintre cei care citesc textul ăsta îndrăzneşte să încerce acelaşi lucru, e un cîştig. Şi poate el sau ea descoperă un fel în care să facem chestia asta sistemică şi sustenabilă, fără blablageală.
Am scris cele de mai sus acum aproape doi ani. Am reuşit să continui ceea ce făceam, plus cîte ceva în plus. Din ce în ce mai mulţi oameni vin şi ajută cu puştii.
Nicu şi Dario sînt acum în locul lui Ionuţ şi al lui Silviu. Eu sînt de cîteva zile în Guvern şi îmi dau seama că problemele copiilor săraci sînt mult mai multe şi mai complexe decît mi-am imaginat. Adaptarea la birocraţie nu este deloc simplă şi în mod sigur o să se lase cu cîteva cucuie. A trebuit să „sterilizez“ un pic ceea ce am scris atunci.
O să continui să scriu, deşi probabil o să o fac un pic mai atent şi un pic mai cenzurat decît cum o făceam acum doi ani. În încercarea de a mă responsabiliza. Nu de alta, dar acum, în mod oarecum ironic, eu sînt cel care ar trebui să găsească soluţiile. În felul acesta o să încerc să controlez blablagiul şi mîrlanul din mine care ar putea să se simtă stimulat de poziţia de demnitar.
Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului și fondator al Policy Center for Roma and Minorities.