Un personaj familiar
Am mai scris despre gratitudine și ingratitudine. Nu intenționez să revin asupra categoriilor analizate cu alte ocazii. Acum sînt preocupat de tipologia umană a ingratului per se, nu și de modul său de operare. Mai precis, nu mă interesează ce faceși cum face „nerecunoscătorul”, ci de ce face el ceea ce face. În plus, aș dori să lămuresc ce sau cine este ingratul și, totodată, care ar fi rațiunile existenței lui. Sarcină grea, cu atît mai mult cu cît, în spatele ei, observ un dublu paradox. Pe de o parte, starea de ingratitudine – deși ai fi tentat să o consideri rară și accidentală, prin nefirescul pe care-l presupune, i.e. răsplătirea binelui cu răul – reprezintă, dimpotrivă, o constantă a naturii umane, trecînd, descriptivo-punitiv, încă din cele mai vechi timpuri, prin toate cărțile fundamentale ale marilor religii, prin toate înțelepciunile și prin toate filozofiile. Fără nici un folos, desigur. Ingratul nu a dispărut în modernitate, ba, cumva, în istoria contemporană, pare să fi luat un nou avînt. Pe de altă parte, actul nerecunoștinței nu prea trezește regrete în „practicantul” ca atare al ingratitudinii, precum erori de comportament din registre diferite, ca minciuna, violența etc. (care aduc, frecvent, post factum,sentimentul remușcării). Lucrul se întîmplă în ciuda faptului că efectele nerecunoștinței sînt, pentru „victima” ingratitudinii, extrem de dureroase. Actul în cauză (de a fi ingrat) e privit ca o dimensiune „simplă” a vieții. Nu are motive să genereze complicații – morale, intelectuale, psihologice. Se (mai) întîmplă și cu asta basta, sugerează, gingaș și franc, „ideologia” pragmatic-supraviețuitoare a nerecunoscătorului de profesie. Dacă mă întrebați, prin urmare, ce este ingratul,vă răspund, liniștit, că el se suprapune, tocmai prin elementele menționate mai sus, cu un simptom mentalitar și de conduită, mai degrabă banal, al colectivităților de indivizi, repetabil, istoric și cultural, cu fiecare generație proaspăt ivită în dinamica lumii. Dacă întrebarea ar fi cine este ingratul, replica mea nu s-ar putea reduce, în consecință, decît la o singură formulare: un om ca toți oamenii, construit pe un profil comun, lipsit de excepționalitatea pe care, prezumtiv, ți-ar impune-o înclinația nativă către malignitate.
De aceea, ingratul nu trebuie caracterizat, necesarmente, drept rău. El e doar om ce săvîrșește lucruri omenești, ingratitudinea ținînd, cu strictețe, de predestinarea noastră (amintiți-vă parabola biblică unde Iisus vindecă, într-o gestică de egală revărsare a generozității, zece leproși, dintre care, ulterior, surprinzător, dar, altfel, în perfecta, umana înțelegere a Mîntuitorului, numai unul se întoarce să-I și mulțumească). Ingratul nu ilustrează, în concluzie, excepția comportamentală, ci regula ei, venind dintr-o tradiție puternică, solid configurată în istoria umanității, cu mari șanse la un viitor mai strălucit chiar ca propriul trecut. Și atunci de ce determină ingratitudinea ori, mai corect spus, existența ingratului atîta suferință în receptorul gestului de nerecunoștință, în victima inocentă și, odinioară, mărinimoasă (cu așa-numitul nerecunoscător)? Veți fi uimiți, dar eu rămîn la părerea că responsabilă pentru durerea sa este victima însăși (nu tocmai „inocentă”, cum se vede), întrucît (da, nu vă speriați!) ea l-a creat, în fond, pe ingrat. Iată că, fără să vreau în mod expres, am aflat și „rațiunea” existenței ingratului. E acel mărinimos care, prin acțiunile lui altruiste, a pus, de la bun început, problema apariției – fie și ipotetice – a gratitudinii la un moment dat (în timp). Generosul respectiv a stîrnit întreaga tevatură, prin obsesiile sale caritabile și neegoiste. După legea vaselor comunicante, o cauză determină un efect. În absența efectului ori, mai rău, în cazul apariției lui nenaturale (într-o formă opusă actului originar), se naște anomalia – mărinimosul se simte trădat, devenind victimă. Totuși, să sesizăm că el comite, din start, două erori imense. Primo,creează, prin simpla lui prezență/existență, un sentiment de expectativă. Expectativa a ceva în schimb (de la beneficiarul iubirii sale, bineînțeles). Dacă respectivul nu reușește sau nu vrea să corespundă acestei așteptări, se transformă, brutal, în ingrat. Secundo, același generos originar nu pricepe că natura umană este depozitara stării de nerecunoștință ab initio. De aceea, se dovedește nerezonabil în relația cu ingratul, cerînd, cum ar veni, pisoiului să fie tigru. Mărinimosul ajunge astfel la o distorsiune fatală. Făcînd bine ingratului, el își (auto)creează un sfidător ascendent moral față de acesta („îți sînt superior, pentru că am puterea de a te ridica, de a te sprijini, lucruri complet inaccesibile ție”).
Cu tot regretul, așa ceva nu poate fi iertat! Niciodată.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.