Un om a dat o cină mare

„Un om a dat o cină mare și i-a invitat pe mulți.” Recunoașteți, poate, începutul pildei celor invitați la cină, din Biblie, Luca 14:15-24. O pildă pe care eu nu o citesc neapărat în cheie dogmatică.

De ce dă omul o cină pentru alții? Eu văd două explicații. Poate pentru a dărui din ceea ce are și astfel a împărtăși cu alții. Este un gest de autodăruire, din preaplinul meu, un gest de iubire. Dar este și nevoia celui ce dăruiește de a primi prin dăruirea sa. Dacă nu gîndim în termeni materiali, atunci cînd ai de dăruit ceva afectiv, a nu avea cui să dăruiești te poate îneca, te poate sufoca. De aceea căutăm oameni pe care să îi iubim, care să ne fie prieteni: avem un preaplin în noi, nu doar o lipsă. Pe de altă parte, poate omul oferă o masă pentru a se lăuda cu ceea ce are. Nu este un gest altruist, în acest caz, de iubire față de ceilalți. Ci unul de autoadmirație. Poate că omul nostru a fost la început condus de această pornire, dar cred că apoi a schimbat-o cu cealaltă.

„La ora cinei, și-a trimis sclavul să le spună celor invitați: «Veniți, căci acum toate sînt gata!». Dar toți, unul după altul, au început să se scuze. Primul i-a zis: «Am cumpărat un teren și am nevoie să mă duc să-l văd. Te rog să mă scuzi!». Altul i-a zis: «Am cumpărat cinci perechi de boi și mă duc să-i pun la probă. Te rog să mă scuzi!». Altul i-a zis: «Tocmai m-am însurat și de aceea nu pot să vin!».“

Cei chemați îl refuză sub diferite pretexte. Ce văd mai întîi este că omul a chemat la masă pe alții care au (sau au găsit între timp) niște scopuri, mai mult sau mai puțin înalte, mai mult sau mai puțin durabile. Fapt este că ei nu au nevoie momentan de ceea ce omul are de dăruit. Sînt ei de condamnat? Nu cred. Au drumul creșterii lor.

„Cînd sclavul s-a întors, i-a istorisit stăpînului său aceste lucruri. Atunci stăpînul casei s-a mîniat.”

Ce mă interesează aici este mînia. Omul se mînie pentru că este refuzat. E o vibrație joasă, a orgoliului. În mînia sa, omul e dominat de autoadmirație și se simte lovit în orgoliul său. Dar de ce ai vrea să-l forțezi să primească ce ai tu de dăruit pe cel ce nu are nevoie? Poți intra în casa (sau în sufletul) cuiva cu forța, pentru a-i dărui ce ai tu de dăruit? E ca în bancul cu Bulă care a ajutat să treacă strada o bătrînă care nu voia să treacă strada.

„Atunci stăpînul casei s-a mîniat și i-a zis sclavului său: «Ieși repede pe străzile și pe aleile cetății și adu-i aici pe cei săraci, pe cei infirmi, pe cei orbi și pe cei ologi!». La urmă, sclavul a zis: «Stăpîne, s-a făcut ce ai poruncit și tot mai este loc!». Stăpînul i-a zis atunci sclavului: «Ieși pe drumuri și pe la garduri și silește-i pe oameni să vină, ca să mi se umple casa! Căci vă spun că nici unul dintre acei oameni care fuseseră invitați nu va gusta din cina mea!».“

Aici, omul își întoarce darul spre cei ce au deschiderea de a-l primi. Cei săraci, infirmi sau ologi nu sînt neapărat cei numiți astfel. Sînt doar dizabilități simbolice. Aceștia sînt cei care au de primit, sînt disponibili să primească ceea ce omul are de dăruit. Mai mult, cei de pe drumuri și de pe la garduri sînt cei la care nici nu te aștepți, poate, să aibă deschiderea de a primi darul tău. Silirea lor nu este forțarea lor. Verbul, în original, are sensul persuasiunii. Fii convingător cu ei, poate mai mult, alungă-le reticența, anxietatea, teama: vor găsi loc la masa mea. Iar exclamația finală nu aș vedea-o ca pe o sentință îndreptată spre cei ce n-au onorat invitația inițială, ci ca pe o conștientizare a faptului că aceștia nu au nevoie acum de ceea ce am eu de dăruit: știu și accept că cei pe care i-am invitat inițial nu au nevoie de darul meu.

Pe scurt, citesc parabola aceasta îndreptată ca sens spre omul care întinde masa. Este ceva ce învață el: că darul tău nu-l poți oferi cu forța, acolo unde nu este loc pentru el. Că nu poți oferi iubire, prietenie, empatie, sprijin etc. cuiva care nu are nevoie de ele. Dar că mereu va exista cineva care să aibă nevoie de ele. Săracul, orbul, ologul nu sînt cei cu haine murdare, în zdrențe sau cu dizabilități fizice. Sînt cei care au lipsa în întîmpinarea căreia tu poți veni cu oferta ta. 

Cum se aplică pilda și această învățătură în educație? Cine sînt oamenii care dau mese mari? Aș spune că sînt oamenii resursă ai sistemului, profesori care au ajuns să aibă un grad de expertiză în anumite domenii sau măcar să aibă o experiență relevantă, care-i distinge prin rezultatele avute, prin maniera de a gestiona actul educațional în ansamblul său. Dar pe cine cheamă aceștia la mesele lor? Omul din pilda biblică îi cheamă mai întîi pe cei apropiați lui sau cunoscuți măcar. Adesea și profesorii aceștia resursă întîmpină refuzul celor pe care îi cheamă. Poate profesorii mai tineri sau mai puțin experimentați din catedră, poate colegii invitați la un cerc metodic, poate chiar și elevii de la școală, pentru care organizează ore suplimentare de pregătire sau diverse alte activități. Se-ntîmplă. Vrei să organizezi o comunitate de învățare și cei de alături nu au timp, nu au disponibilitate, sînt dezinteresați. Reacția acestora este asemeni celor invitați la masă de omul bogat: se eschivează, au alte treburi, poate chiar nu consideră că au ceva de cîștigat, adică se simt sătui. Iar omul care întinde masa, omul resursă, poate avea la început o reacție de supărare, de mîhnire, ca să nu spun de furie. Iată, vreau să ofer din ceea ce știu și nu sînt luat în seamă! Poate că nimeni nu e profet în țara lui. Sau, poate, ca să ajungi la cel flămînd, trebuie să treci prin refuzul celui ce se simte sătul. Adesea, acești profesori resursă sînt mai bine primiți de cei ce nu le sînt aproape, sînt chemați să lucreze cu colegi profesori din alte locuri decît cele din proximitatea lor. Uneori se întîmplă, însă, ca după ce se satură cei flămînzi, și cei invitați de prima dată să vrea să se așeze la masă. Uneori din invidie. Alteori pentru că își dau seama că sînt, de fapt, flămînzi. Și aici aș duce pilda mai departe, într-o ficțiune: ce face omul care dă masa, dacă după ce i-a săturat pe cei necunoscuți îi bat la poartă și cei chemați prima oară? Eu zic că îi primește. Pentru că asta face un om care a ajuns să aibă de dăruit. Închei povestea aceasta într-o notă optimistă. Profesorii resursă, acești oameni bogați care au de întins mese, sper să se regăsească în corpul profesorilor mentori, al căror statut se conturează acum, prin proiectul PROF, tot mai important în sistem. Și sper ca la masa lor să se așeze și cei chemați întîia dată, și cei chemați a doua oară.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.