Un nou sfîrșit de sezon

2 septembrie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Se apropie cu pași repezi un nou sfîrșit de sezon, un nou început de an școlar, unul cum n-am mai trăit nici unul dintre noi, elevi, părinți, profesori sau administratori de funcții din sistem. O mulțime de dezbateri, de polarizări de opinii sînt pe acest subiect, pe o gamă largă de teme, începînd de la măștile care ar trebui/nu ar trebui să fie asigurate de guvern la laptop-uri pentru profesori și tablete pentru elevi, la securizarea incintelor în care se va desfășura procesul de predare-învățare, apoi la descentralizarea deciziilor privind modalitățile de desfășurare a procesului, la efectele psihologice pe care securizarea le va avea asupra elevilor și pînă la problematizarea eficienței acestor mijloace de securizare.

În hățișul acesta de necunoscute, lumea vine cu acuze, cu soluții, cu exemple din alte țări, fiecare are o părere de care ține cu dinții, de parcă ar deține adevărul absolut.

Dacă descentralizarea actului decizional era, spre exemplu, în urmă cu ceva vreme solicitată în masă, considerată o formă de optimizare a calității educației, pe bună dreptate, de altfel, căci o școală care va funcționa pe acest principiu va fi obligată să devină mai competitivă și, implicit, mai performantă, acum descentralizarea este acuzată de unii ca fiind o formă de spălare pe mîini a responsabililor ministeriali sau guvernamentali. Am și eu o părere, ca toată lumea, fără să cred că e cea mai bună, totuși. În condițiile în care acest virus acționează atît de imprevizibil, în care focarele de infecție sînt fluctuante, neexistînd o situație unitară la nivel național, nu e normal ca școlile, în funcție de situația din arealul lor de acoperire și în funcție de cum evoluează în raport cu infectările în cadrul populației școlare pe care o gestionează, să poată lua deciziile optime cu privire la modalitățile de desfășurare a procesului? În plus, în mediul rural mai ales, unde există multe școli cu populație școlară puțină, dar cu spații uneori generoase, situația va arăta cu totul diferit decît în mediul urban, unde aglomerările de populație școlară oricum nu vor putea fi evitate.

O discuție lungă, cu bătaie politică, am văzut că se duce și cu privire la măști. Că acestea ar trebui asigurate de minister, de școli. Dar lumea uită că, de fapt, bugetele școlilor sînt în sarcina primăriilor, deci că, la o adică, dinspre acestea ar trebui să vină acest sprijin. Poate că și prin intermediul ministerului s-ar putea găsi soluții de distribuire a unor fonduri, dar, în esență, ceea ce ține de dotări în școli, de îngrijirea, renovarea, întreținerea acestora este în administrarea financiară a primăriilor. Da, cred și eu că măștile ar trebui să fie asigurate, nu cumpărate de părinți și de profesori (habar nu am ce efort economic presupune asta, nu sînt specialist), dar poate că n-ar strica să se mute această dezbatere cu solicitările aferente pe alt teritoriu decît cel ministerial.

Probleme și discuții despre cum se va gestiona siguranța elevilor și a profesorilor. Distanțările, cuștile de plexiglas, culoarele. Îngrijorări legitime. Teama profesorilor, justificată. Elevii care nu vor putea fi controlați în interacțiunile din afara mediului școlar și poate chiar din mediul școlar. Zeci de mii de profesori, despre care am citit că ar fi solicitat pensionarea, pentru a nu se pune în pericol. De înțeles. De înțeles și îngrijorările cu privire la posibilitatea ca elevii să ducă virusul în mediul familial, către frați, părinți, bunici. În treacăt fie spus, iertat fie-mi cinismul pe care unii l-ar putea acuza, faptul că profesorii care îndeplinesc criteriile de pensionare aleg să se protejeze mi se pare o oportunitate binevenită pentru sistem în privința împrospătării corpului profesoral. Sînt atîția tineri care aspiră de ani mulți să ajungă titulari, mulți foarte buni. E un proces de primenire necesar. Celelalte îngrijorări enunțate? Cît de trist este să se stea în cuști de plexiglas, cît de sigur e și acest lucru? Doamne, dar putem ști? Există vreo soluție sigură? O deține cineva? Personal, am temerea că, de fapt, într-o lună-două ne vom întoarce complet în online. Dar dincolo de presupuneri, avem vreo certitudine? Ne protejăm și e trist să stăm în spatele unor ferestre închise, dar oare cum altfel am putea face?

Sînt, și în structurile de conducere, și o spun fără să fiu părtinitor, ci obiectiv, oameni care au muncit pe brînci toată vara să găsească soluții pentru diversele probleme. Oameni obosiți, care au făcut ziua noapte și noaptea zi. I-am văzut pe unii, epuizați. Nu știu dacă puteau face mai mult sau dacă alții ar fi putut mai mult. De pe margine, e ușor să arunci cu piatra. Ce știu e însă că s-a depus efort. Știu și că cei ce l-au depus au simțit din plin și frînele pe care alții, din aceleași structuri de conducere, le pun. Pentru că sistemul e o mașinărie, cu nenumărate rotițe. Și chiar ministru fiind, ești la mîna unor rotițe mai mici decît tine în multe cazuri.

Mai sînt probleme multe, multe chiar uitate de public. Nu avem planuri-cadru noi, nu avem început procesul de scriere a programelor pentru liceu, care ar trebui să fie pregătite pentru generația elevilor care acum intră în clasa a VIII-a. Mai mult, succesivele contestații la contestații, ale unei legislații greoaie, au făcut ca nici manualele pentru clasa a VIII-a să nu fie încă deblocate. Deși sînt scrise și depuse de prin februarie. Cine mai stă să se gîndească la astea?

Nu caut scuze nimănui. Văd însă cu ochiul liber că totul e sub semnul relativității, în condițiile acestei pandemii. Va fi un an școlar total atipic și poate nici nu putem prevedea dimensiunile dificultăților pe care le vom întîmpina. Au fost în istoria umanității și alți ani în care războaie sau alte motive au dus la blocarea procesului educativ în mediu instituționalizat pentru lungi perioade de timp. Omenirea a mers, cumva, înainte. Am fi vrut, am vrea ca noi, cei de acum, să nu trăim vremuri grele, dar iată că le trăim. Vom fi poate și mai săraci, vom fi poate și mai puțin cultivați, mai puțin instruiți pentru o vreme. Dar poate vom cîștiga altceva, tot sper asta, la nivelul umanului din noi. Vremurile grele generează solidaritate. Din păcate, știu bine că generează și încrîncenare, escaladare a egoismelor. Să sperăm, totuși, că în cele din urmă umanul va cîștiga. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Mai multe