Un nou atac la statul de drept – „La puşcărie!“

19 februarie 2014   PE CE LUME TRĂIM

De la un timp, răcnetul exoftalmic „La puşcărie!“, emis către adversarul politic, a devenit un instrument comun în ceea ce se cheamă la noi, caraghios şi dramatic în acelaşi timp, „lupta politică“. Aşadar, totul a ajuns atît de jos, încît cele două tabere nu mai pot decît să zbiere una către cealaltă, ieşite din minţi: „La puşcărie!“ Degeaba ne plîngem de Antena 3 – delirul obişnuit al celor de pe-acolo a molipsit pe mai toţi „comunicatorii“, fie că vin ei de la partide, de la moguli sau din sănătoasa societate civilă. Avem două triburi primitive, care se înfruntă şi asmut unul asupra celuilalt acelaşi blestem. Am trecut de faza „Hoţule!“. Asta a ajuns, deja, un fel de „bună ziua, dragi telespectatori“. Sîntem la un pas de a asista la blesteme cu moartea, deşi nu cred că moartea dă satisfacţie urii adverse. Poate doar moartea în chinuri. Dacă are cineva curiozitatea să compare declaraţiile politice socotite de presă drept „dure“ (aţi sesizat apetitul presei pentru acest adjectiv, „dur“?), de acum 20 de ani, cu cele de acum, va vedea clar că acestea au devenit mai agresive, mai rudimentar-agresive, deşi isterie şi prostie existau şi atunci. Dar nu scriu aceste rînduri doar pentru a deplînge creşterea agresivităţii golăneşti în politica noastră. Au făcut-o alţii înaintea mea. Scriu pentru că simt o provocare în dublu plan: atît de ordin stilistic, cît şi de fond.

Ceea ce m-a determinat să scriu acest text, cum spuneam, este un fel de şoc estetic pe care l-am simţit văzînd doamne, cu aparenţă fină, livrînd, printre dinţi, strepezindu-se, noul urlet de luptă. Nu ştiu de ce, mereu mi s-a părut că un asemenea crunt îndemn-blestem-ameninţare poate aparţine doar repertoriului masculin. Scuzaţi-mi limitele, dar să văd o doamnă delicată, fragilă aproape, ajunsă graţios la o frumoasă maturitate, răcnind, eventual în portavoce, de pe scena unui miting, în piaţă, „La puşcăriiiiiieeeee!“, spre deliciul ovaţionat al galeriei colorate în culorile partidului, este, pentru mine, echivalent cu a vedea femeia cu barbă, care rupe lanţuri la bîlci. În mintea mea, urletul acesta nu are nimic de-a face nici un dreptatea, nici cu statul de drept, nici cu democraţia, ci mai degrabă cu bolşevismul, din punct de vedere politic, şi cu eructaţia grobiană, din punct de vedere stilistic. Doar băieţii politici, vitejeşte, cum ştiu ei, păreau a se folosi de urletul „La puşcărie!“ – el nu putea exista sonor, în mintea mea, decît susţinut de o voce baritonală şi răguşită de atîta mahorcă. Se poate, însă, şi „La puşcărie!“ strigat de o soprană de coloratură, pe poante – asta mă tulbură pînă la a-mi altera serios viziunea asupra lumii. Susţinătorii doamnei au fost, sînt convins, fericiţi. Aşa cum susţinătorii adversarilor trimişi la mititica de doamna au fost, sînt la fel de convins, enervaţi. La primul miting al partidelor lor, dacă nu au făcut-o deja în sinea lor, vor urla şi ei înapoi către cei care au răcnit acum, inclusiv către doamna evocată de mine, la fel: „La puşcărie!“ Nu mai pomenesc aici Internetul – acolo, toată lumea trimite la puşcărie pe toată lumea, de dimineaţă pînă seara: useliştii pe Băsescu, băsiştii pe Ponta şi pe Voiculescu, indignaţii pe toţi împreună.

Din alt unghi, strigătul cu pricina mi se pare direct periculos pentru statul de drept. Evident, puşcăriile au rostul lor în statul de drept. Au, citim prin cărţi, de la Beccaria la Foucault, şi sensul lor înalt, aproape metafizic. Puşcăriile nu sînt, cum zicea un om celebru, locuri pentru girafe, ci pentru oameni. Puşcăriile pedepsesc, şi pedepsele sînt parte firească a vieţii. Există, desigur, şi o întreagă prejudecată negativă la adresa celor care trec pe acolo. Mai corect sau mai puţin corect, societatea încearcă să administreze realitatea puşcăriilor. Dar, în România politică, apelul la puşcării mi se pare a fi un atac la statul drept, dat de cei care chiar sînt ataşaţi principiilor sale. Mulţi dintre cei care strigă cinstit, cu sufletul curat, „La puşcărie!“, dorind să-şi răzbune astfel eşecurile, frustrările, enervările, îşi închipuie că e un fel de huduială sau de înjurătură. O speculaţie foarte interesantă şi, zău, deloc extravagantă, face legătura între celebrisimul „Du-te-n p... mă-tii!“ şi „La puşcărie!“ – sînt două feluri de a trimite la dispariţie adversarul. Dar iresponsabilitatea politicienilor români care strigă aşa ceva la televizor sau în pieţe, unii la alţii, mi se pare a fi egală cu a celor care strigă împotriva DNA sau ANI. Cred că este o formă de presiune asupra justiţiei, după toate regulile. Nu poţi pretinde lui Ponta să nu mai comenteze deciziile judecătorilor, după ce au fost pronunţate, şi să strigi, în acelaşi timp, spre judecători, să-l trimită la puşcărie pe nu ştiu ce ministru al lui Ponta. Trebuie să înţelegem, o dată pentru totdeauna, că atitudinea firească după ce un om a ajuns să fie trimis în judecată şi procurorul cere pedepsirea sa, este de rezervă. Informaţie pură despre mersul procesului şi atît. Liniştea publică trebuie să se instaleze pînă cînd judecătorul se pronunţă. Una este convingerea că ipochimenul merită o soartă cumplită, şi alta este judecata magistratului. Magistratul nu trebuie să dea decizii pentru a da satisfacţie cuiva. Magistratul nu este terapeutul tuturor traumelor Cetăţii – el are de judecat după lege şi atît.

Mai multe