Un naționalism al vaccinului
În mulțimea de știri care conțin cuvîntul „vaccin”, două sînt de natură să sublinieze o tendință care trebuie ținută minte pentru crizele care vor veni după ce pandemia va deveni istorie.
Prima dintre ele, trecută aproape neobservată, vorbește despre solicitarea pe care 80 de state din lumea a doua și a treia au făcut-o în interiorul Organizației Mondiale a Comerțului pentru a li se permite fabricarea vaccinului anti-COVID. Concret, aceste state solicitau ca, strict în cazul serului respectiv, să se dea o dispensă legată de brevetul pentru vaccin. Altfel spus, cereau dreptul de a-l fabrica fără să mai plătească drepturile aferente către marile companii occidentale.
N-a fost cine știe ce dezbatere. Uniunea Europeană, Statele Unite, Elveția și Marea Britanie au respins scurt ideea, explicînd că o reducere a veniturilor companiilor care dețin drepturile ar putea să le determine ca, pe viitor, să investească mai puțin în inovare. Or, investiția masivă în cercetare (adevărat, uneori cu sprijin guvernamental) este motivul pentru care azi, deși în cantități insuficiente încă, avem vaccinuri.
Liderii inițiativei au fost India – unul dintre cei mai mari fabricanți de medicamente din lume – și Africa de Sud. Sud-africanii și-au susținut cererea amintind unul dintre cele mai tragice și cinice episoade din istoria recentă a omenirii – refuzul companiilor de Pharma de a permite fabricarea de medicamente esențiale pentru tratarea HIV-SIDA în anii ʼ90. Și atunci a existat o cerere asemănătoare căreia sectorul Pharma i-a rezistat cu îndîrjire. Pînă la rezolvarea situației, peste 11 milioane de oameni au murit. Cu zile.
A doua știre, mai aproape de noi, privește conflictul din ce în ce mai zgomotos dintre Uniunea Europeană și Marea Britanie plecat de la stocurile de vaccin produs pe continent de anglo-suedezii de la AstraZeneca. Zilele acestea, disputa privește o fabrică din Olanda, neacreditată încă, dar despre care britanicii cred că ar putea să primească interdicție de export, ceea ce le-ar afecta într-o oarecare măsură campania națională de vaccinare.
Presa internațională relatează despre telefoanele pe care premierul Boris Johnson le dă liderilor europeni pentru a încerca să oprească o eventuală decizie defavorabilă Londrei. Însă, după cum mărturisesc diverși diplomați europeni sub acoperirea anonimatului, conflictul se adîncește și pe baza suspiciunilor reciproce alimentate de Brexit. De altfel, Guvernul britanic emite tot felul de zgomote și acuzații încercînd să picteze un tablou din care UE iese ca o organizație mare și rea, invidioasă pe succesul Marii Britanii. Unele dintre argumentele britanice sînt parțial valabile. E greu de uitat cît de importantă a fost stupida declarație a președintelui Franței, Emmanuel Macron, referitoare la ineficiența vaccinului produs de AstraZeneca pentru persoanele în vîrstă. O declarație nefundamentată științific, dăunătoare și perfect inutilă care nu a făcut decît să alimenteze ulterior un întreg val de suspiciuni legate de serul respectiv. Macron nu și-a cerut scuze niciodată pentru cuvintele spuse atunci. Între timp apar noi studii care subliniază discret și de la distanță poza iresponsabilității politice.
Pe de altă parte, ce nu spune Guvernul de la Londra este că nici un vaccin produs pe teritoriul său nu a fost exportat și că diverse produse necesare fabricării serului au interdicție la export. Cu alte cuvinte, britanicii se comportă ca un copil singur la părinți care, odată lăsat afară la joacă cu ceilalți, vrea toate jucăriile pentru el. Gîndul că, în perioade de criză majoră, UE și UK pot colabora onest a murit înainte să se nască.
Adăugați la poza de mai sus și ceea ce e probabil cea mai rațională explicație pentru conflictul în creștere dintre cele două părți – sînt funcționari europeni care spun, din nou sub protecția anonimatului, că AstraZeneca nu a reușit să își proiecteze corect nevoile și capacitatea de producție și s-a grăbit să promită mai mult decît poate livra. Însă acest detaliu nu prea mai contează într-un conflict care are acum o viață proprie și se autoalimentează cu fiecare declarație venită de la Bruxelles sau Londra.
Nu o spune nimeni, dar Marea Britanie, acum și în viitor, nu este un partener pentru Uniunea Europeană, ci un concurent care nu ezită să devină ostil imediat ce își percepe interesele afectate. Complexitatea instituțională, dublată și de o placiditate în comunicarea publică, fac din UE un actor aflat în permanentă defensivă. Dar nu chiar lipsit de instrumente de răspuns și apărare.
De altfel, cele două situații descrise succint mai sus sînt un avertisment și pentru viitor. În orice situație de criză gravă, toate declarațiile privind solidaritatea, comunitatea de valori și alte bla-bla-uri rostite cu morgă serioasă devin ridicole. Nu există așa ceva. Panica la nivelul guvernelor duce în cel mai bun caz la cinism, în cel mai rău la decizii iraționale de pe urma cărora se pot înregistra cel mult mici și meschine victorii politice. În timpul acesta, criza avansează și din ea scapă cine poate.
Ca să nu închei totuși pe un ton pesimist, vreau să remarc încă o dată situația totuși bună a României. Să ne închipuim cum ar fi fost gestionată această criză dacă Bucureștiul trebuia să concureze pe piața liberă a vaccinurilor. De fapt, nu trebuie să facem cine știe ce exercițiu de imaginație. Priviți un pic spre Republica Moldova.
Teodor Tiţă poate fi găsit și la twitter.com/jaunetom.