Un gînd despre ură

28 iunie 2012   PE CE LUME TRĂIM

La început se dispreţuiau, iar tot ce îşi doreau, şi unii, şi ceilalţi, era să cîştige alegerile. Atît. După un timp, au ajuns să se antipatizeze. Nu a trecut mult şi au început să devină enervanţi unii pentru ceilalţi. În final, au plonjat cu voluptate în ură, aşa cum se aruncă toţi participanţii la o petrecere jazzy în piscină, în toiul nopţii, cu chiote şi confetti, cuprinşi de un entuziasm drogat şi orbitor. Deja, să cîştige alegerile nu mai era suficient. Au ajuns să-şi dorească unii altora extincţia. Un cărturar cu apucături ciudate, care număra cuvintele crezînd că frecvenţa unora dintre ele exprimă cel mai bine starea reală de spirit a cetăţii, a anunţat că cel mai folosit cuvînt în spaţiul politic este „bătaie“, cu variantele sale „a bate“ (care devenise echivalent cu „obligaţie morală“), „a se bate“ (care devenise echivalent cu „onoare“) şi „bătălie“ (care devenise echivalent cu „competiţie“). Nu mai era suficient să învingi, ci trebuia să cauzezi suferinţă şi distrugere totodată adversarului. Victoria în sine nu mai însemna nimic, dacă nu aducea cu ea şi anihilare. Victoria nu mai putea fi „la puncte“, aşa cum era normal în alegeri, ci trebuia măsurată în victime şi eliminări. E adevărat că se pot auzi, prin oraş, păreri tipic dîmboviţene: de fapt, se înţeleg între ei în spatele uşilor închise, acolo e o mare frăţie, toată ura este aşa, la televizor, pentru proşti, să creadă lumea. Însă Dumnezeu ştie bine că nu era aşa deloc. Duşmănia era reală, imensă şi intensă.

De mai multă vreme există, totuşi, un punct comun între cele două tabere. Convingerea că ura şi exaltarea ei a atins cote alarmante face unanimitate – la fel şi dorinţa tuturor de a opri această escaladare a urii, care nu poate duce decît la tragedii. Cu cîteva luni în urmă, apăruse şi prima ameninţare cu asasinatul. O făcuse unul din tabăra roşie împotriva tînărului lider al taberei albastre – un tip inteligent şi tenace, de la care toată suflarea albastră aştepta minuni. Pentru că toată lumea ţinea pe atunci cu tabăra roşie, ameninţarea a fost minimalizată, ridiculizată, trecută la exagerări fireşti într-o „bătălie“, fără ca nimeni să explice de ce e firesc să avem „o bătălie“, şi nu doar o competiţie. Acum, cu fostul faraon al roşilor aflat la limita abisului, aceeaşi presă cuvîntă tragic şi înspăimîntat despre ură. Nu-i nimic, zic, bine că oamenii au căzut de acord, măcar, pe diagnostic: multă, prea multă, insuportabilă ură. Dar drumul consensului e foarte scurt în această ţară. Nu se fac mulţi paşi împreună, că apare din nou diferenţa. Fiecare tabără vorbeşte despre ură, gîndindu-se, cu ură, la cealaltă tabără. Fiecare tabără vorbeşte despre „eliminarea urii“, gîndindu-se, de fapt, la eliminarea celuilalt. Fiecare tabără e convinsă că sursa urii este de partea cealaltă, dar asta încă nu e dramatic. Sîntem obişnuiţi cu situaţiile în care nu vedem bîrna din ochii noştri, dar vedem paiul din ochii celuilalt. Ceea ce e cu adevărat dramatic este că fiecare tabără se simte urîtă de cealaltă. Asta justifică orice acţiune din punct de vedere moral şi blochează drumul spre raţiune, toleranţă şi echilibru.

De la un moment dat încolo, fără să fi simţit măcar cît de mult au escaladat jocul urii, cele două tabere au ajuns să se joace cu moartea. S-a ajuns şi aici. O conştiinţă ciudată de stăpîni ai lumii pusese, de fapt, stăpînire pe cele două tabere. Din moment ce orice e permis în „lupta“ lor – căci ei chiar credeau că nimic nu a mai important decît ceea ce fac ei urîndu-se –, atunci nu există limite în utilizarea mijloacelor de luptă.

Cînd eram mic, mergeam să învăţ karate cu un sensei de la mine din cartier. Nu am stat mult la acele lecţii pentru că, în cele din urmă, nu mi-a plăcut. Dar acolo am aflat că cel mai bun luptător este cel care e în stare să folosească, cu o imaginaţie fără limite, orice, dar absolut orice obiect din jurul său ca armă de luptă. Se vede asta şi prin filmele de gen şi veţi fi de acord cu mine că cea mai reuşită bătaie din filme este cea în care obiecte obişnuite, de zi cu zi, aflate la scena bătăii pentru că ele se află mereu în jurul nostru, devin arme în mîna luptătorului. Nu te-ai fi gîndit niciodată că te poţi lupta avînd în mînă un evantai, un bec, un pieptene sau o harpă, folosindu-te de o perdea sau de colacul de pe toaletă. Dar luptătorul bun şi antrenat se gîndeşte la asta. Un regizor bun ştie să facă o scenă de bătaie cu asemenea obiecte, altfel complet inofensive, transformate de forţa şi imaginaţia luptătorului în arme. Aceasta e o scenă reuşită. Ei bine, aşa erau şi ei. Au ajuns să folosească orice drept armă de luptă. Moartea pare a fi ultima lor armă. Nu mă îndoiesc, după cum îi ştiu, vor merge şi mai departe. Unde anume, nu-mi pot da seama, dar vor merge şi mai departe în dorinţa lor fanatică deja de a elimina ura (adică de a-l elimina pe celălalt). Ei nu se vor opri. Mă întreb, însă, dacă îi poate opri cineva?

Mai multe