Un gînd despre generaţionism

Pînă acum cîţiva ani, mi se părea că generaţionismul este imposibil de susţinut din punct de vedere logic, dar că are, totuşi, o anume relevanţă. Să crezi că o întreagă generaţie, adică o mulţime de oameni născuţi cam în acelaşi timp, au trăsături comune tocmai de aceea şi, în consecinţă, pot fi comparaţi cu alţi oameni născuţi şi ei compact în timp, dar mai înainte sau mai tîrziu, mi s-a părut, mereu, un raţionament eronat, dar cîte raţionamente eronate nu se justifică, totuşi.

Sigur că anul sau chiar epoca comună de naştere e un numitor comun mult prea mic între oameni pentru a-i face, chiar şi în mică măsură, asemănători. Gîndirea generaţionistă este contrazisă de bun-simţ: se vede bine cît de diferiţi sînt oamenii de aceeaşi vîrstă şi, mai mult, o analiză cît de cît coerentă duce imediat la concluzia că o generaţie nu e nici mai deşteaptă, nici mai proastă; nici mai cinstită, nici mai ticăloasă; nici mai frumoasă, nici mai urîtă decît alta. Atunci, de ce să mai gîndim în aceşti termeni? Mai mult, gîndirea generaţionistă este eronată logic, pentru că implică o generalizare fără temei substanţial, extinzînd o coincidenţă (naşterea relativ apropiată în timp a unor oameni) pînă la rangul unei trăsături caracteristice – ba chiar, cea mai importantă. Totuşi, oamenilor le place acest gen de abordare. De la comentariul politic la critica literară şi de la comentariul sportiv la analiza economică a crizei/crizelor nu cred că există discurs despre realitate care să nu fie, într-o măsură mai mică sau mai mare, generaţionist. Am fost şi eu sedus, nu o dată, de această gîndire. Am vorbit şi eu despre generaţia Mircea Eliade în umanioarele româneşti, despre şaizecişti şi optzecişti în poezie, despre generaţia lui Iliescu în politică, despre generaţia de aur în fotbal sau despre generaţia care a prins marea depresiune economică din anii ’30. Lumea ca produs al generaţiei care se întîmplă să o domine la un moment dat şi istoria ca sumă a generaţiilor care, vorba poetului, secate se sting – ce perspectivă!

Şi totuşi, cînd a venit vorba despre mine, am simţit imediat cît de gravă şi nedreaptă este abordarea de acest tip. Că sînt plasat într-o generaţie care nu-mi place nu este un motiv suficient să refuz analiza din perspectiva ei. Dar că sînt plasat într-o generaţie care nu mă reprezintă şi, cu atît mai puţin, eu pe ea – acesta e un motiv de refuz! Nu sînt deloc prezumţios, nu cred că generaţia căreia îi sînt, în genere, repartizat e jos şi eu sînt sus – Doamne, fereşte! Dar cred că sînt altfel. Nu mă recunosc printre cei care au vîrsta mea şi, posibil, nici ei nu mă recunosc pe mine drept unul de-al lor. Generaţional, sînt lipit de oameni cu care nu am nimic în comun. Dimpotrivă, mă simt mult mai aproape de oameni mai în vîrstă decît mine, de oameni care sînt, înaintea mea, la două sau trei generaţii distanţă. Mă interesează mult mai mult cei care au murit decît cei care trăiesc, mă simt mult mai apropiat de cei care se vor naşte decît de cei care există, împreună cu mine, acum. Ce mă fac? Apoi, mai am o frustrare: aparţin, la nesfîrşit, „generaţiei tinere“. Şi azi, mulţi oameni mă opresc pe stradă şi mi se adresează cu „voi, tinerii...“. Sînt, mărturisesc acum, perplex. Nu mă mai simt deloc tînăr. Cînd, pînă acum zece ani, mi se spunea că sînt tînăr, nu simţeam vreun disconfort – eram tînăr, mă simţeam tînăr, ştiam că sînt tînăr. Acum, mi se pare că cei care mă văd tînăr fie au rămas cu poza mea, de acum zece ani, în minte, fie mă provoacă ironic sau, mai rău, sarcastic. În ceea ce mă priveşte, nu mă mai simt de mulţi ani ca parte a „tineretului“. În plus, cînd gîndirea generaţionistă a devenit oficială, au început nenorocirile. Reamintesc faptul că absolut toate dictaturile, fie că au început de la dreapta, fie că au început de la stînga, au exaltat tema iuventuţii. Tinerii trebuie să vină la putere, tinerii trebuie sprijiniţi, speranţa e în tineri – şi alte asemenea lucruri se găsesc peste tot în discursul tiranilor. Orice totalitarism se recomandă ca fiind noul absolut, misiunea unei generaţii noi, împlinirea într-o generaţie tînără a unei utopii, în general, destul de vechi.

Ceea ce aduce oamenii împreună nu este, neapărat, vîrsta. Sînt factori cu mult mai importanţi care generează solidaritate, precum formaţia profesională, lecturile comune, credinţele religioase sau părerile politice, admiraţia pentru ceva sau cineva anume, dar şi aversiunea faţă de ceva sau cineva anume. Pe aceste coordonate se grupează oamenii. Există, desigur, şi un instinct de apropiere a celor de aceeaşi vîrstă, dar îmi pare că acesta vine, mai degrabă, din biologic decît din social, pentru că substanţa lui vizează împerecherea şi perpetuarea.

A judeca pe cineva prin comparaţie cu generaţia este o aberaţie (adică, o defecţiune a sistemului gîndirii care duce la o imagine deformată). O asemenea judecată va sfîrşi prin a spune ce îl aseamănă şi ce îl diferenţiază pe acel om de cei care sînt de acelaşi leat şi, în final, nu vom afla mai nimic despre originalitatea sa raportată la o anumită linie spirituală sau intelectuală, la o anumită tradiţie şi la un anumit viitor. Relevanţa şi valoarea oricui se văd în verticalitate, privind în urma lui şi înaintea lui, şi nu în orizontal, privind la cei de aceeaşi vîrstă cu el.