Un forehand cîștigător cu viața

Întotdeauna mi-a plăcut tenisul, fiind probabil sportul meu preferat, deși de practicat nu l-am practicat decît în joacă, în copilărie, cînd băteam mingea la perete, înnebunind-o pe tanti Ilonka, vecina care avea dormitorul dincolo de acesta. Dar aveam un vecin cam de vîrsta mea, copil din familie de stomatologi, cu posibilități materiale substanțiale, care putea să-l practice ca sport, tatăl lui fiind de asemenea pasionat de tenis. La el, uneori, mergeam și ne uitam la unele meciuri, căci aveau o antenă, cred că parabolică, și prindeau canale străine. Și-acum visez uneori că m-aș putea apuca să joc cu vreun amic, făcînd din acest sport un obicei de viață și, poate, mă voi apuca.

Așadar, tenisul este singurul sport pe care îl urmăresc cît de cît constant, după ce fotbalul românesc mi-a devenit indiferent, am explicat cîndva, într-un alt articol, de ce. Am și față de premiile date în tenis o rezervă dublată de tristețe, căci mi se par indecente, dar sportul în sine mi se pare de o eleganță desăvîrșită.

De cîțiva ani, de cînd a apărut pe scena acestui sport, o urmăresc, așadar, și pe jucătoarea niponă Naomi Osaka. Pentru cei care nu o cunosc, Naomi s-a născut dintr-un tată haitian și o mamă japoneză, crescînd în SUA de la trei ani. Este deținătoarea a patru titluri de Grand Slam și, deși este practic un produs american, a ales să joace pentru Japonia, afirmîndu-și identitatea nativă, nu pe cea de adopție.

Ei bine, la începuturile carierei sale și apoi în cîteva rînduri după ce devenise celebră, Naomi Osaka mi-a creat o senzație de iritare. Mi se părea arogantă. Spunea chestii care păreau prea egoiste, prea tranșante, prea lipsite de bun-simț, aparent. Nu menaja obiceiuri și cutume ale acestui sport cu reguli aristocratice încremenite, nu menaja jucătoare care o deranjau prin atitudine, declara că nu simte nevoia să își facă prietene printre jucătoarele din circuit, nu menaja organizatorii și presa, declanșînd la un moment dat un imens scandal, cînd s-a retras de la Roland Garros, acuzînd depresia și presiunea pusă de jurnaliști asupra ei, prin întrebări și insinuări destabilizatoare, apoi s-a retras și de la Wimbledon, în fine, nu intru în multe detalii, dar a început să aibă o prezență sportivă tot mai incertă. A avut curajul să se exprime pe teme majore, cum este supremația albilor în tenis, dar, desigur, și în general, declarînd că i se pare mai important decît să se privească pe sine jucînd tenis. De la poziția de numărul 1 mondial, obținută în urma unui parcurs fulminant, a început să cadă, ba chiar a declarat la un moment dat că preferă să nu o mai ocupe decît să fie mereu sub lupa și presiunea mediatică.

Încet-încet, perspectiva mea asupra ei a început și ea să se modifice. Am văzut-o izbucnind în plîns când în Haiti un cutremur a devastat țara, iar ea și-a donat cîștigurile din cîteva turnee pentru ajutorarea celor afectați. Ultimul eveniment, zilele trecute, l-a reprezentat înfrîngerea ei la US Open, moment în care a și declarat că nu se mai regăsește în acest sport, că nu mai simte bucurie jucînd. La 23 de ani doar, cînd ar trebui să fie în plină glorie?

Lumea sărise de multe ori în sus la declarațiile și la reacțiile ei. Acuzată de aroganță, de instabilitate psihică, de egoism chiar, Naomi a rămas însă fidelă discursului său frust, asumat. Personal, m-a impresionat tot mai mult de-a lungul timpului. Performanțele ei sportive, strălucite la un moment dat, nu au împiedicat-o să fie nesigură pe ea, pe alegerile ei, să le pună în discuție cu sine, să afirme ce crede, să-și manifeste simultan vulnerabilitatea și încrederea în valori ale umanului. Faptul că se gîndește că poate acest sport nu-i mai satisface nevoile, la vîrsta cînd alții calculează încă mulți ani în care să mai lupte pe scena sportivă, mi se pare un act de curaj și de asumare de sine. A dat tot ce a putut unei activități pe care la un moment dat o considerase importantă. Acum nu o mai consideră. E ceva rău în asta? Aș zice că e ceva bun, căci în viață vin destule momente în care despărțirea de ceea ce ai fost pînă atunci, inclusiv la nivel practic, profesional, dar și uman, este iminentă. Puțini avem curajul să ne și desprindem cu adevărat. Persistăm în contexte care nu ne satisfac, în job-uri care ne aplatizează, în forme de a fi care ne împuținează, ținîndu-ne pe loc. Din teama de eșec, de cele mai multe ori, din obișnuință, ca să nu intrăm în gura lumii, din comoditate alteori.

Sîntem produsele unei educații care prea puțin ne ajută să gîndim mobil sau să putem acționa cu flexibilitate în privința propriilor destine. Intrăm într-o școală, apoi facem un liceu cu un anumit profil, urmăm o facultate cu o anumită specializare. Din acel punct, opțiunile par a se îngusta și de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama. Găsim un job, ne specializăm pe el, iar apoi ne trăim viața în orizontul relativ îngust pe care ni l-am delimitat. Și asta nu e neapărat rău, predictibilitatea este un indicator al securității și avem nevoie de securitate. Dar unii dintre noi mai ajungem să ne întrebăm uneori: oare chiar asta îmi doream? Care a fost punctul din care nu am mai putut să mă întorc pe călcîie? Acum e prea tîrziu?

Naomi Osaka este printre favoritele mele. E adevărat, a cîștigat enorm de mulți bani, îi dă mîna. Este încă și foarte tînără, îi dă mâna. Dar în spatele banilor ei, a tinereții ei, curajul de a fi vulnerabilă, curajul de a asuma că nu o mai satisface ceea ce a adus-o și pe culmile gloriei mi se pare o lecție interesantă de viață. Un posibil model educațional. Pe care mi-ar plăcea să îl văd mai mult încurajat prin școală. Naomi Osaka are curajul să se folosească de un forehand cîștigător cu viața.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.