Un film de groază

10 martie 2021   PE CE LUME TRĂIM

Am văzut recent (pe HBO) un film cu Robert De Niro și Anne Hathaway în rolurile principale, intitulat The Intern / Stagiarul. L-ați urmărit poate și dumneavoastră. De aceea, sînt convins că, la prima strigare, veți fi surprinși sau chiar șocați de ceea ce urmează să spun. Pelicula în cauză, deși clasificată drept „comedie” (în realitate, vorbim despre o „comedioară” cam slăbuță, cam răsuflată, cam sărăcuță, cam ieftină, aflată oricum mult sub nivelul unui gigant de talia lui De Niro și cel al unei actrițe talentate ca Hathaway), este de fapt un horror movie, o „poveste de groază” cu o înfricoșătoare „stafie” în rolul principal, cu o apariție „demonică” paralizantă în prim-planul percepției spectatorului. Nu v-ați prins de ce (în cazul în care ați văzut și dumneavoastră filmul respectiv)? Păi, atunci am să vă precizez eu, pe șleau, fără anestezii inutile, motivul acestei bizarerii: protagonistul autentic din The Intern (2015) nu are nici în clin, nici în mînecă – bietele de ele – cu personajele simpăticuțe ce apar acolo, ci rămîne o construcție abstractă, ezoterică, inumană, ascunsă pervers sub faldurile atîrnînde ale sărăcăcioasei haine cinematografice, așa-zicînd „parabolice”. Îl am în minte, desigur, pe „strigoiul” care bîntuie, de vreo două decenii, cu insistență batjocoritoare, atît Statele Unite, cît și Uniunea Europeană, răspunzînd la apelativul, aparent benign, de corectitudine politică. „Ea”, „corectitudinea” în chestiune, reprezintă, maiestuos, personajul-cheie al filmulețului, iar formele pe care le ia, pe parcursul evenimentelor, se manifestă, pur și simplu, hidos, terifiant, vecin, cum observam deja, cu goticul, cu literatura și cu filmografia de tenebre.

Să vă relatez ce „se întîmplă” în „narațiunea” cinematică ar fi imposibil. Destul să precizez că „ne bucurăm” de toată gama de aberații „corecte politic”, de la „bărbații emasculați” (pussified men li se spune, cu ironie amară, în America, adică, într-o traducere „cuminte”, bărbați puțificați) la „femeile virile” (care au preluat cîrma istoriei în mîinile lor „vînjoase” și „păroase”) și la „copiii sanctificați” (imbecilizați, mai precis, de alintătura/cocoloșirea fără margini, de educația golită de orice umbră de rigoare, de impresia falsă că viața ar fi un etern pom de Crăciun, de unde cad, cu nemiluita, perele mălăiețe, de convingerea indusă că trăiesc în Paradisul terestru, de unde suspinul și întristarea au dispărut pentru totdeauna). Deasupra tuturor plutește De Niro, odionioară „durul” Hollywood-ului, „mafiotul”, tipul „macho”, „polițistul cinic”, „hitman”-ul, „fiara” absolută, „bestia” nestăvilită etc., acum mai „pusificat” decît toți „masculii” – pussies pe care i-am cunoscut în existența mea, metamorfozat într-un zombie delabrat al vremurilor prezente, într-un mort viu cu surîsul vag enigmatic menit să-l amintească pe geniul dramatic de altădată.. Vi se pare nesemnificativ? Ei bine, am să plusez și voi afirma răspicat că acest model mentalitar, acest tip de gîndire „revoluționară” a dus la radicalizarea democrațiilor apusene contemporane.

Susținătorii unor astfel de „devieri” de la spiritul occidental tradițional nu sînt neaparat „proști”, „primitivi” ori „needucați”, cum tindem, incorect, să-i caracterizăm. Se dovedesc mai degrabă monomaniaci. Doresc să-și privească (pînă și în „comedii”) universul ontologic exaltînd absurdul idiotic și grotescul pernicios. Sînt de un radicalism sfidător. Deși greșit, „filozofic” judecînd faptele, se află, să admitem, în natura individului impulsul de a răspunde extrem la asaltul extemelor!.De a se radicaliza dinaintea radicalismului. De aceea, mi-e greu să anticipez viitorul... În urmă cu două decenii și jumătate, revenit de la studii din SUA, eram un apărător (moderat) al „corectitudinii politice”. O bănuiam „sursă” de liberalizare a gîndirii – atît de necesară atunci în România. Ethos-ul său primordial, de altfel focalizat pe ideea actului civilizator într-un spațiu înclinat către discriminare și intoleranță concurențială, mi se revelează și astăzi generos, dar, din păcate, generozitatea nu mai poate fi acum suficientă. Mi-am dat seama rapid că excesul practicării comportamentului corect politic va schimba profilul inițial al ideologiei, transformînd-o într-o monstruozitate. Mai devreme decît aș fi crezut, ea a ajuns, iată, „o stafie” a civilizației. „O stafie” în spatele căreia se pitesc „fantome” și mai odioase, posibilele reacții radicale opuse – spectrul războiului, al naționalismului, al izolaționismului. Să chemăm așadar „exorciștii” (echilibrului) pînă nu va fi prea tîrziu. Ori măcar să strîngem în pumni, cu putere, „amuletele” (rațiunii), de pe oriunde vor fi fost ele aruncate în ultimii ani.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.

Mai multe