Un exercițiu pentru școală
Băruleţul era mic, destul de înghesuit, dar curăţel. Toţi clienţii erau studenţi la Drept. Firesc, avînd în vedere că stabilimentul se găseşte pe bulevard, exact vizavi de facultate. Din marele-ecran-de-plasmă ţîşnea mult prea tare o „shakiră“, ceea ce ne deranja. Am rugat chelneriţa să dea televizorul mai încet. Atunci s-a auzit clar, din laptopul meu: „Dacă ne-nfruntă munţii cu munţii ne vom bate / Pentru lumina ţării şi pentru libertate“. Avem o temă de făcut.
Observ cu mare atenţie reacţiile celor trei studenţi. Sînt două fete şi un băiat şi avem o temă grea. Ar trebui să pledăm pentru „DA, comunismul a creat valori în societatea românească“. Echipa adversă trebuie să ne contrazică. La rugămintea unui amic, mă implicasem în concursul de pledoarii al facultăţii (secţia în limba franceză) şi eram un soi de îndrumător pentru grupa DA. Acolo, în băruleţ, repetam pledoariile. Aflasem care era linia de atac a oponenţilor. Ei veneau cu citate din Memorialul Durerii şi cu evocarea lagărelor de muncă din anii ’50 – Piteştiul, Gherla, Aiudul, Canalul, Sighetul. Am hotărît să nu îi contrazicem defel (nici nu aveam cum). Vom reaminti numai că tema dezbaterii nu este: „A fost sau nu odioasă orînduirea comunistă din România“.
Din întîmplare, în laptopul pe care l-am cumpărat second hand, aveam o grămadă de melodii ale Cenaclului Flacăra (înregistrate de fostul proprietar al computerului). La pregătirea pledoariei, dorind să ofer o mostră de mod de viaţă al junimii din perioada comunistă, am dat play la folderul „Cenaclu“. Cînd am ajuns la celebra „Trăiască Tricolorul“, cei trei studenţi au căzut pe gînduri. În primul rînd, s-au minunat că existau melodii cantabile, cu un ritm aducînd a marş, pe versuri benign-dulceag-naţionaliste cîntate de mii de tineri români (pare-se, de bunăvoie). Apoi, m-au pus să mai dau o dată play la aceeaşi melodie. „Dacă renunţi la luptă n-ai ce să mai aştepţi / Nimica nu se face în poziţie de drepţi“. M-au întrebat dacă nu era o referire directă la regimul ăla idiot. Ce era să le spun? Am zis că da, aşa bănuiesc. Apoi a fost rîndul meu să mă minunez atunci cînd am constatat că nu îi mira defel schimbarea de cuvinte în refrenul de final, acolo unde, de două ori, apare „Trăiască Ceauşescu“.
„Păi, nici o mirare. Este ca şi cum eşti directorul de marketing şi îl pupi în c.. pe directorul financiar, să-ţi dea o suplimentare la bugetul de publicitate pentru anul următor.“ Am rămas, carevasăzică, fără replică. Sincer, nu mă aşteptam la un aşa aranjament axiologic. Pînă la urmă, cei trei studenţi au căzut de acord că îşi vor axa pledoaria pe ideea că societatea aia comunistă era profund ipocrită, că se mima credinţa în Partid şi în Cîrmaci, că exista viaţă (mai ales) în afara cursurilor de învăţămînt politic pe care profesorii se făceau că le predau, iar studenţii se făceau că le învaţă. Că, în atari condiţii, societatea şi-a văzut de (un anumit) drum şi, inevitabil, au apărut valori culturale, ştiinţifice, sportive.
Pregăteam şi eventualele contraatacuri din partea adversarilor. „Bine, dar fără comunişti, ar fi apărut şi mai multe valori.“ „Foarte probabil, dar nu acesta este subiectul dezbaterii. Noi răspundem strict la moţiunea enunţată.“ „Cenaclul ăsta, dacă tot l-aţi luat de exemplu, avea doza lui de îndoctrinare, îl preaslăvea pe Ceauşescu, glorifica Partidul.“ „De acord, livra o bună măsură de ipocrizie. Nu ştim dacă exista vreun spectator care să vibreze profund la imnurile de partid (deşi în orice societate există dezaxaţi), în schimb toţi erau impresionaţi de „Vînare de vînt“, „Rugă pentru părinţi“ sau de „Cîntec pentru Charlie Chaplin“. Erau cîntece pe versuri splendide, amestecate, ipocrit, cu rahaturile de partid. Cam aşa trăia majoritatea acelei societăţi. Excepţiile au fost eroii anticomunişti (puţini) şi cei care credeau cu adevărat în comunism (poate şi mai puţini).
După pledoarii, asistenţa a trecut la vot. Aşa se decidea cîştigătorul, prin votul colegilor. „Ai mei“ au cîştigat cu 24 la 6.
P.S. După vreo săptămînă, Nicu Alifantis mi-a povestit că versurile faimoasei „Trăiască Tricolorul“ nu ar fi fost scrise de Adrian Păunescu, ci de un alt poet, Ion Nicolescu, acum uitat.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
Foto: A. Spineanu