Un „Eliade total”, marca Roberto Scagno

Numele profesorului Roberto Scagno (n. 1946) e binecunoscut tuturor celor care frecventează opera lui Eliade la un nivel superior celui al diletantului. Chiar și printre diletanți (unii de rasă) e cunoscut și respectat. Spunînd despre el că este unul dintre cei mai buni experți și unul dintre cei mai fini interpreți ai operei (și vieții) lui Mircea Eliade nu fac nici o revelație. Cu toate că a fost – nu sînt singurul care i-a reproșat-o – și unul dintre cei mai discreți.

Discret, nu în privința vizibilității: contribuțiile sale au apărut, cu puține excepții, în locuri cu foarte bună reprezentare. Ci discret într-o eră deșănțată, cînd discreția a ajuns nu doar o valoare demodată, ci și o caracteristică a fraierului (sau, pe limba ei, a luzărului). Discret, pentru că, deși a dedicat o mare parte a activității sale operei lui Eliade, nu și-a făcut din ea o trambulină de carieră și imagine. Spre deosebire de cei care-l parazitează clamînd că fac, printr-un soi de transfer de „merit”, istoria religiilor, Scagno are o formație în istoria religiilor. Vizibilă în toate scrierile sale, nu e o simplă mimare, retorică și bibliografică, a unui discurs academic. Dintr-o astfel de poziție a și îngrijit – alături de Dario M. Cosi și Luigi Saibene – versiunea italiană a Enciclopediei religiilor, coordonată de savantul de la Chicago.

Această trăsătură constitutivă l-a făcut să nu-i pese de faptul că o bună parte din contribuțiile sale au rămas împrăștiate în paginile unor reviste, ale unor volume colective sau, ca paratexte, în edițiile italiene ale operelor lui Eliade. Abia la sfîrșitul anului trecut, un volum publicat în colecția „La colonna infinita”, fondată de el însuși împreună cu Marco Cugno, repară îndelungatul exces de discreție.

Libertà e terrore della storia, con altri studi sull’opera e il pensiero di Mircea Eliade (Edizioni dell’Orso, 2022) poate fi considerat o „restituire” de mult datorată, care n-ar fi trebuit să aștepte prilejul unui Festschrift. Sub atenta îngrijire a cîtorva tineri colegi de la Universitatea din Padova – Alvaro Barbieri, Dan Octavian Cepraga, Iulia Cosma și Nicola Perencin –, cartea adună între coperțile ei albe douăzeci și patru de texte alese din toată opera profesorului Scagno. Dispuse tematic în cinci secțiuni, acoperind arcul temporal dintre 1982 și 2018, ele redau, așa cum scriu editorii, un „Eliade total”. Nu doar pentru că volumul adună tot ceea ce Roberto Scagno a scris mai important despre savantul și scriitorul român, ci și pentru că l-a abordat întotdeauna dintr-o perspectivă integrală, fără a ignora nici una dintre dimensiunile operei și vieții lui, și cu o metodologie inclusivistă, în care competențele filosofice și istorico-religioase se întîlnesc cu cele filologico-literare.

Titlul principal al cărții e dat de una dintre contribuțiile lui cele mai importante, care-i marchează debutul, trăgîndu-și rădăcinile din teza de laurea susținută cu un deceniu înainte. Volumul Libertà e terrore della storia. Genesi e significato dell’antistoricismo di Mircea Eliade (Torino, 1982) a apărut la o mică editură universitară cu difuzare restrînsă. Puțini dintre cei care s-au ocupat de Eliade și l-au putut procura în original. Cei mai mulți l-au copiat de prin marile biblioteci care-l achiziționaseră. Această marginalitate editorială a încurajat exploatarea lui fără a i se acorda creditul cuvenit sau chiar, în unele cazuri, fără nici un credit. Marginalitatea editorială se află însă în deplin antagonism cu centralitatea valorică a cărții, care, publicată de una dintre marile edituri, ar fi fost mai renumită decît multe alte scrieri contemporane dedicate lui Eliade. Din cîte pot să-mi dau seama, a apărut în acest fel, semiclandestin, pentru că un debutant nu putea face altfel în climatul binecunoscut (și aici la noi) al feudalismului academic italian, în care, odată cu dobîndirea puterii academice și culturale, se dobîndește și puterea de a suprima ceea e perceput ca o amenințare la adresa ei. Lucrul acesta se poate întrevedea și în unele dintre scrisorile lui Ioan Petru Culianu. Altminteri, Scagno ar fi cîștigat cu această carte o notorietate imediată, dar și-ar fi închis – sau, în orice caz, și-ar fi limitat drastic – perspectivele carierei academice.

De ce? Pentru că ea este consacrată criticii (și demontării), s-ar putea spune cvasi-definitive, a unor texte – formal academice, dar scrise de pe poziții ideologice disimulate – menite să-l „demaște” pe Eliade: lucrările unui Furio Jesi, ale unui Alfonso Maria di Nola sau ale unui Vittorio Lanternari (cu Ernesto de Martino într-un mic fundal apolitic). O critică făcută cu impecabilă rigoare filologică și filosofică, ce va fi demonstrată și într-un studiu ulterior, din anul 2000, consacrat piuliței în care toți acești autori se înșurubaseră: dosarul – de tristă amintire – Toladot.

Acest din urmă studiu este reluat în cea de-a treia secțiune a cărții, dedicată „culturii politice” interbelice, unde e flancat de o altă importantă lucrare despre dezbaterea dintre „autohtonism” și „occidentalism”.

Cea de-a doua secțiune se ocupă de Eliade ca istoric al religiilor și „morfolog al sacrului”. E greu a da seama aici despre cele opt studii, publicate între anii 1987 și 2012, a căror preocupare dominantă este hermeneutica eliadiană: a folclorului, a istoriei, a sacrului, a religiozității iudeo-creștine și, desigur, ideea „hermeneuticii creatoare”.

Ultimele două secțiuni ale cărții cuprind paratexte desprinse din numeroasele opere ale lui Eliade, traduse, îngrijite sau prefațate de Scagno: întîi eseistica și studiile științifice, apoi operele literare, memorialistice și diaristice.

Aș putea spune multe, foarte multe despre autor, dar s-ar suprapune peste cele scrise de editori, cu precizie și eleganță, în prefața volumului. Trebuie chiar să adaug un obligatoriu disclaimer, o clauză de declinare a responsabilității, cum ar veni pe românește. Nu pot să ascund că de Roberto Scagno mă leagă vechi sentimente de prețuire și admirație. Încă de cînd l-am putut citi, mai întîi în volumul co-editat de el, Mircea Eliade e l’Italia (Milano, 1987), exemplarul din biblioteca profesorului Cornel Mihai Ionescu, care se află acum în rafturile bibliotecii mele. Din anul 1995, cînd l-am întîlnit la Roma, la o conferință dedicată chiar lui Eliade, aceste sentimente s-au transferat și asupra omului. În cele aproape trei decenii scurse de atunci am avut ocazia să adîncesc cunoașterea lui, fie prin corespondență, fie în mod direct. De aceea, cînd a trebuit să aleg doi referenți, una dintre opțiuni a fost pentru Roberto Scagno (iar cealaltă pentru Mac Linscott Ricketts).

Nefiind nici un împătimit, nici un speculator de recenzii, am lăsat să treacă mai multe ocazii de a scrie despre edițiile italiene ale cărților lui Eliade îngrijite de Scagno. O bună parte dintre ele stau pe raft alături de Mircea Eliade e l’Italia. Sînt bucuros însă că am prilejul de a scrie despre ultima adițiune la acest raft. Și mai ales pentru că ea este un volum de autor și un „Eliade total”. O carte ce va trebui tradusă cît mai curînd în limba română. Pe lîngă valoarea ei intrinsecă, se va vedea și cum, în țara lui Eliade, prea adesea s-a repetat rău ceea ce Scagno spusese bine.