Un bine mai mare decît binele propriu
Prin toată înșiruirea asta de cuvinte e o circulație frenetică. O vîjîială nebună de semnificații, figuri de stil, umbre abia deslușite dincolo de perdeaua grea de ceață a ipocriziei, fulgere de entuziasm care luminează uneori un peisaj cît se poate de bizar, totul petrecîndu-se pe fondul unui vacarm de nedescris. Oximoroane jerpelite, paradoxuri uzate, ambalînd niște motoare care abia mai tușesc, dar de claxonat, toate claxonează în draci. E o formulă care bîntuie prin lume de foarte multă vreme, tîrîind după sine cam tot ce e valoros, dar și profund degradant în fiecare dintre noi. O barjă despre care nu se știe dacă mai e încărcată cu ceva, trecînd la vale, ca o fantomă, pe apele incerte ale Sîmbetei.
Sînt cuvinte pe care cinicii le rostesc în batjocură, ipocriții le umflă ca pe niște baloane cu aer cald, ticăloșii le pun motoare de rachetă, naivii le țin strîns în brațe, învăluindu-le în tot ce au ei mai bun, iar șmecherii le îmbracă din cap pînă-n picioare cu cele mai izbutite haine falsificate. Un bine mai mare decît binele propriu. Formula asta a ajuns la noi ca o sorcovă obosită de toate marile sărbători ale spiritului uman, unde mereu s-a băut din greu, iar ea s-a văzut de fiecare dată venerată la începutul petrecerii și uitată sub masă odată ce cheful s-a spart. Pentru că de fiecare dată lucrurile decurg la fel. Ea e invitată de onoare și pusă în capul mesei, noi îi sărbătorim zgomotos aureola care strălucește în toată splendoarea, apoi, imediat ce băuturile ne-mbujorează, o forțăm să urce pe masă și să danseze. La sosire, îi spunem „doamnă”, în cele mai curtenitoare feluri. Imediat ce-o urcăm pe masă, devine „fă”. Iar mai încolo, cînd începem să ne simțim bine, ea mai e doar „aia”. Dac-o mai fi fiind pe-acolo. Așa ne iese mereu, orice-am face. Sărbătorim miracolul de a fi ființe umane, scălămbăindu-ne în cele mai grotești feluri cu putință. De fiecare dată pe ascuns. De fiecare dată în dosul maiestuoaselor monumente pe care le ridicăm în cinstea minunii de a fi oameni.
Alteori, vizităm ideea asta ca pe o curiozitate a naturii umane. Un soi de Grand Canyon, al cărui nume pompos, de obiectiv turistic major, e „Un bine mai mare decît binele propriu”. Firicelul plăpînd de apă vie care izvorăște din acest gînd a tăiat văi adînci și extrem de spectaculoase în munții de cuvinte pietrificate de-a lungul epocilor. Felurile în care ne-am tot chinuit să exprimăm acest conținut s-au suprapus ca straturile geologice, dînd la iveală, în cele din urmă, un peisaj grandios. O întruchipare de dimensiuni gigantice a neputinței, dar un triumf copleșitor al puterii de a formula. Elanul de a spune că există un bine mai mare decît binele propriu conține o asemenea energie încît poate să curbeze spațiu-timpul, ba are chiar puterea să alimenteze facerea unor lumi. Numai că energia asta colosală nu a putut fi folosită pînă acum decît la aprinderea instalațiilor de brad și la desfășurarea bobinelor de beteală a generozității care se revarsă odată cu sărbătorile de iarnă. În cele din urmă, neștiind cum să folosim o resursă de asemenea dimensiuni, ne-am mărginit la a ne aduce aminte, doar în acest anotimp, de sărbători, că unora „le trebuie ghetuțe”.
Și, cu toate astea, există ființe umane care se folosesc de acest fel de energie imensă ca de o lumînare obișnuită, cu ajutorul căreia, fără să-și dea seama, luminează întregul univers. Specia noastră conține asemenea exemplare rare, care dau conținut și dimensiuni adevărate ideii că poate exista un bine mai mare decît binele propriu. Ei sînt cei care, în fiecare zi, fără să știe că fac asta, salvează lumea. Și, bineînțeles, n-au parte de recunoștință pe măsura binelui pe care-l fac, pentru simplul motiv că noi, ceilalți, nu știm încă să direcționăm felul ăsta de răspuns dincolo de lumea pietrificată a marilor monumente construite din cuvinte. E o facultate pe care încă n-am dobîndit-o în masă. Sîntem doar la stadiul ridicării în deșert a piramidelor de formulări. Nu ne aflăm aici nici pentru că sîntem cu toții răi, cinici, indiferenți, nici pentru că am fi complet lipsiți de intuiția faptului că ne-am putea ridica la o condiție care se găsește mult deasupra celei în care viețuim acum. Ne găsim în acest stadiu pentru că, vorba unui filozof, e firesc să fie așa, cîtă vreme facem parte dintr-o specie care se găsește încă la adolescență.
Binele mai mare decît binele propriu încă stă sub umbra imensă, de dimensiuni cosmice, a propriei sale formulări. E ceva care ne e complet străin pe dinăuntrul conținuturilor sale. Și ne e atît de familiar pe dinafara multitudinii formulărilor. Pare ceva sortit eternei autodevorări. În discursurile noastre obișnuite, forma cea mai șlefuită a acestui paradox e cea în care la începutul frazei ne declarăm atașamentul și solidaritatea față de orice ființă umană. Pe măsură ce fraza se îndreaptă spre final, nu uităm niciodată să spunem sau să gîndim că e complet imposibil pentru absolut toate ființele umane de pe această planetă s-o ducă bine și să se bucure de o existență demnă. Pe de o parte, trăim într-o relație cît se poate de armonioasă cu idealul condiției ameliorabile a individului. Pe de altă parte, exact în aceeași măsură, ne-am obișnuit și cu ideea că el nu e posibil pentru toți. Și cu atît mai puțin aplicabil tuturor indivizilor. E o ambivalență cauzatoare de disconfort extrem pentru unii, de mici neliniști pentru alții și totodată generatoare de somn adînc pentru anumiți semeni ai noștri. Dar, în eventualitatea existenței unui moment în care specia noastră ar descoperi că există un bine mai mare decît binele propriu, atunci vom putea sărbători următorul mare eveniment al umanității. Faptul că nu am mai fi singuri în Univers. Am descoperi prima civilizație nepămînteană. În noi înșine.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.