Un an de la promisiunile electorale

1 decembrie 2005   PE CE LUME TRĂIM

A trecut un an de la alegerile parlamentare. Atunci, Dilema veche a evaluat ofertele electorale ale celor două principale forţe politice. Suplimentul "Eu pentru ce votez?" (nr. 41) a produs ceva vîlvă, arătînd că măcar există nişte oameni care citesc promisiunile şi le ţin minte. Este cazul să ne punem memoria în funcţiune: ce au făcut din ce au promis. Trebuie precizat că proiectele Alianţei D.A. nu aveau termenul limită la un an, dar poate fi relevant dacă s-a mişcat ceva în acest an, dacă Guvernul şi-a stabilit agenda viitoare, în funcţie de programul propus, sau dacă a adoptat alte soluţii decît cele propuse. Raportînd promisiunile la faptele de pînă acum, aş remarca două mari bile albe şi două rateuri spectaculoase. Bilele albe: taxa unică şi recalcularea pensiilor. Ambele politici au şi susţinere teoretică (un stat neutru faţă de diferite categorii de contribuabili) şi ambele îndreaptă aberaţii ale tranziţiei: impozitarea excesivă a clasei de mijloc, respectiv pensii diferite în funcţie de anul pensionării. În plus, ambele au presupus curaj politic. Cota unică, pentru că a avut de înfruntat neprofesionalismul presei, care nici acum nu a înţeles mare lucru din ea, dar a transformat-o în ţapul ispăşitor pentru alte eşecuri ale guvernării. Recalcularea s-a făcut după ce ani de-a rîndul birocraţii din sistem le-au spus politicienilor că este tehnic imposibilă. A fost nevoie de angajarea cîtorva mii de persoane şi de un volum uriaş de muncă, dar operaţiunea este acum înaintată. O dovadă că politicienii ar trebui să fie mai sceptici faţă de birocraţii comozi care le spun de la început: "nţ". Altfel îi putem lăsa pe birocraţi să se voteze ei între ei. Ajung, în fine, şi la cele două mari bile negre: criza medicamentelor şi salarizarea profesorilor. Cele mai spectaculoase rateuri dacă ne uităm pe ce au promis. Experţii consultaţi de noi au remarcat anul trecut o adevărată cursă a promisiunilor între PSD şi D.A. şi se pare că sănătatea şi educaţia au fost principalele victime. Dar asta nu scuză actuala putere, care promitea ingenuu "dublarea în echivalent euro a salariilor personalului din educaţie, luînd în consideraţie necesităţile legitime ale slujitorilor şcolii". Sînt de acord cu acele voci care spun că prin presă şi prin spaţiul public au fost atinse cote alarmante ale populismului cu ocazia grevei profesorilor. În acelaşi timp, nu cred că am asistat la o conspiraţie sindicalo-pesedistă, vehemenţa profesorilor a fost determinată de înşelări aşteptate. Salariile în învăţămînt au crescut substanţial peste rata de inflaţie în fiecare dintre ultimii trei ani. Aceasta fiind situaţia, profesorii au primit asigurări de la candidaţii Alianţei D.A. privind dublarea salariilor (fără termen, dar putea fi cel tîrziu 2008), date fiind "necesităţile lor legitime". Ca pămîntul care după secetă absoarbe apa şi se usucă prea repede, creşterile succesive au creat aşteptări pe măsură, iar promisiunile învingătorilor au ridicat şi mai mult miza. Anul 2005 a confirmat speranţele pentru că şi în acest an au crescut salariile, pe bugetul croit de PSD şi preluat de actuala guvernare. Aceasta fiind situaţia, în primul buget făcut de la cap la coadă de acest Guvern, profesorii primeau o creştere sub rata de inflaţie. Aşteptînd dublarea pînă în 2008, primeau în 2006 o scădere reală a puterii lor de cumpărare. Cînd au greşit guvernanţii? Atunci cînd au promis, evident. Programul Alianţei a primit anul trecut doar nota 6 în evaluarea experţilor consultaţi de noi, în mare parte din cauza promisiunilor hazardate. Alianţa s-a vrut un fel de Moş Crăciun: taie generos din impozite şi, în acelaşi timp, creşte spectaculos cheltuielile în domenii sensibile. Ca întotdeauna, politicienii au crezut că în opoziţie poţi fi iresponsabil. Ajunşi la putere, au realizat că au o ţintă de inflaţie şi au făcut concesii mici, în ciuda formidabilei presiuni mediatice din ultimele săptămîni. A doua bilă neagră este incapacitatea de a rezolva criza medicamentelor. Promisiunile sunau frumos: "Întregul cost al medicamentelor esenţiale va fi acoperit din fondul asigurărilor sociale, fiecare pacient urmînd a achita doar o contribuţie fixă minimală pentru fiecare reţetă eliberată (...). Vor fi luate măsuri pentru diminuarea birocraţiei excesive care grevează accesul populaţiei la medicamentele gratuite şi compensate". Aici nu a fost vorba de populism ieftin, ca în exemplul de mai sus. Ba exista chiar o doză bună de onestitate: statul se recunoştea incapabil să îşi atingă ţintele propuse (adică bolnavii nu găseau în realitate medicamentele teoretic compensate) şi propunea pacienţilor să suporte o cotă fixă, cu promisiunea implicită că astfel vor primi ce li se promite. În mod uimitor, nici ministrul Cinteză, nici ministrul Nicolăescu nu au mai spus nimic despre ideea plăţii unice pe reţetă. Nu a fost o idee bună? Atunci cine a pus-o în program? Cît despre debirocratizarea sistemului, reforma Cinteză a fost exact contrară şi s-a bazat pe un calcul cinic: trimitem omul după diferite ştampile, poate nenorocitul renunţă să mai ceară şi bagă mîna în buzunar. Dincolo de aceste mari bile albe şi negre stau o serie de promisiuni îndeplinite, altele ocolite, altele care meritau să fie lăsate baltă (pentru că erau idei proaste, vezi preţul minim garantat la produsele agricole) şi altele pur şi simplu uitate. Despre acestea în articolul de săptămîna viitoare, cînd voi continua acest bilanţ. P.S. Le mulţumesc încă o dată experţilor care au contribuit la suplimentul de anul trecut şi care m-au ajutat şi acum în documentarea acestor articole. Opiniile exprimate aici nu îi implică însă în nici un fel.

Mai multe