Umbra lui Bolkestein la Berlin
De-abia mă lămurisem că avem cetățeni români de etnie romă care dau frisoane imigranților cu vechime mai mare în Germania, pentru că „nu știu cum să se poarte în lume și sînt jegoşi“. În aceeași seară aflasem și cît de greu le e nemților să facă față milionului de sirieni, afgani sau irakieni care încearcă să obțină statutul de refugiat. Administrarea taberelor de imigranți a devenit o afacere în toată regula, cu marje de profit spre 60%, iar biznisul nu este ferit de „împreună-lucrare“ cu cei care sînt plătiți să verifice dreapta cheltuire a fondurilor publice.
Am ajuns apoi la o școală primară, într-un cartier de condiție medie, în Berlin. Doamna învățătoare era o tipă faină, dedicată meseriei, foarte bună vorbitoare. Ne-a explicat care sînt dificultățile meseriei în Berlinul de azi. În primul rînd, s-a nenorocit norma didactică. De la 19 elevi în clasă, au ajuns la 24, vai mie! Îmi și închipuiam mina „înțelegătoare“ a învățătoarei fiicei mele, în București, cu 34 de copii în clasă! Plătită cu aproximativ o zecime din salariul nemțoaicei. Doamna se plînge de Willkomen Klassen, adică de clasele special dedicate refugiaților, cu numai 12 copii. Care copii nu știu boabă de germană, în timp ce profesorii nu știu boabă de arabă. Predatul este, vă închipuiți, un chin, mai ales pentru că nu au destui profesori. „De ce nu apelați la unii refugiați? Îmi închipui că mulți dintre ei au la bază meseria de profesor. Pot fi folosiți, dacă voi nu aveţi destule cadre…“, aruncă colegul din Slovacia. „De unde să știu eu ce le spune omul ăla? De unde să știu care îi este, cu adevărat, calificarea?“, răspunde doamna învățătoare. „Puteți, măcar, să mergeți în taberele de refugiați, să îi învățați acolo germana, împreună cu mamele“, sugerează colega din Grecia. Ei așa fac, în Lesbos. „În Germania, şcoala se face numai în şcoală, prin oameni pregătiți de către şcoală“, ni se răspunde. „În plus, nu ni s-ar plăti ore suplimentare.“ Păi, în cazul ăsta, cum să-i înveți limba germană pe niște puști traumatizați care au făcut mii de kilometri pe jos din Siria pînă în Berlin, care tresar de cîte ori se deschide ușa clasei și care privesc orice înghețată ca pe un dar divin? Cum să îi aduci la o oarecare normalitate? Mutîndu-i din școală în școală o dată la două-trei luni, după cum spune legea? Privîndu-i, în acest fel, de singura ancoră de stabilitate și predictibilitate din viața lor, adică orele de la școală? „Nuu!“, zice doamna. „Dacă ar avea mai mulți învățători, multe lucruri ar merge mai bine.“ „Păi, de unde să îi luați?“, întreb și eu. „Cred că țările membre ar fi o sursă bună“, mi se răspunde. Îmi sare țandăra, instantaneu.
Ei vor să importe învățători și profesori din România. Ăștia sînt siguri, nu predau Șaria, unii vorbesc binișor germana. Tocmai buni. Mă enervez. „Păi, bine, doamnă, atunci cînd se negocia Directiva Bolkestein, acum vreo zece ani, dumneavoastră și sindicatele dumneavoastră, din Germania, Franța și alte vechi state membre, erați în stradă și manifestați ca nu cumva să se liberalizeze sectorul educației! Atunci argumentați cum că educația este musai a statelor membre, un domeniu național de acțiune. Acum, vreți să importați cadre pregătite pe banii contribuabililor români, doar pentru că sînteți la ananghie.“ „Atunci erau alte vremuri“, mi se spune, „acum avem nevoie, așa că vom importa. Nu aveți cum face față salariilor pe care noi le oferim.“ Tac. N-am ce să zic. Asta e Europa aia Unită, pe care o visează tot românul.
What’s in it for me?“, asta e Europa. Așa îmi spune și mahărul de la Ministerul Federal de Externe. Recunoaște, elegant, că Uniunea Europeană are un singur nume, o singură miză: care-mi este profitul? Ce pot obține, în avantaj național? Asta e tot. Nimic mai mult. Se poate ca tocmai de aceea să fie UE în pragul dizolvării? Poate că da… Vin săptămîna viitoare cu detalii în plus.
(Călătorie realizată la invitația Ministerului Federal de Externe al Republicii Federale Germania și susținută de Public Diplomacy Initiativkreis e.V. și Ambasada Germaniei la București.)