Ultima redută a globalizării

22 martie 2023 PE CE LUME TRĂIM

Se globalizează sau se deglobalizează economia lumii? Răspunsul ar fi trebuit să se afle evident în anii 1990. Comunismul tocmai se prăbușise în Europa Centrală și de Est. În China, Deng Xiaoping dădea undă verde întreprinderilor capitaliste. Iar politologul Francis Fukuyama proclama faimosul „sfîrșit al istoriei”, referindu-se la triumful democrației liberale și al piețelor libere.

Cu cîțiva ani mai înainte, economistul britanic Lionel Robbins, un susținător convins al piețelor libere, avertiza, spunînd că fundamentele politice precare ale ordinii internaționale postbelice nu ar putea susține o economie globală. Dar, în euforia și triumfalismul de la începutul anilor 1990, nimeni nu avea urechi pentru astfel de avertismente. A fost, în fond, „un moment unipolar”, iar hegemonia americană a fost, mai mult ca niciodată, pe punctul de a deveni o guvernare mondială. S-a crezut că, odată cu dispariția Uniunii Sovietice, ultima barieră politică din calea integrării economice internaționale fusese înlăturată.

Captivați de abstracții, economiștii și politologii ar fi trebuit să acorde mai multă atenție istoriei. Ei trebuia să fi învățat că globalizarea tinde să vină în valuri, care apoi se retrag. Primul val al globalizării, care a avut loc între 1880 și 1914, a fost posibil datorită unei scăderi enorme a costurilor transportului și comunicării. În 1913, piețele de materii prime erau mai integrate ca oricînd, etalonul de aur menținea cursuri valutare fixe, iar capitalul – protejat de imperii – circula liber, cu riscuri minime.

Dar, vai, această vîrstă de aur a liberalismului și a integrării economice a făcut posibile două războaie mondiale, separate de Marea criză economică. Comerțul s-a contractat la nivelul anilor 1800, fluxurile de capital au secat, guvernele au impus taxe și controlul capitalului, pentru a proteja industria și piața muncii, iar cele mai mari economii s-au separat în blocuri regionale. Germania, Japonia și Italia au pornit la război pentru a-și crea propriile blocuri.

Al doilea val al globalizării, care a început în anii 1980 și a prins viteză după încheierea Războiului Rece și în urma dezvoltării comunicării digitale, se retrage acum rapid. Cota raportată la PIB a comerțului exterior la nivel global a scăzut, de la un vîrf de 61%, înainte de criza financiară din 2008, la 52% în 2020, iar circulația capitalului a fost tot mai restrînsă în ultimii ani. În condițiile în care SUA și China conduc formarea de blocuri geopolitice separate, iar economia globală migrează treptat de la interconectivitate la fragmentare, deglobalizarea pare să fie deja în plină desfășurare.

Pentru a înțelege de ce globalizarea e eșuat pentru a doua oară, merită să revizităm memorabila descriere a Londrei, făcută de John Maynard Keynes, în ajunul Primului Război Mondial. „Proiectele și politica militarismului și ale imperialismului, ale rivalităților rasiale și culturale, ale monopolurilor, restricțiilor și excluderii, care urmau să joace rolul șarpelui în acest paradis” – scria el în 1919 – „nu au fost mai mult decît un prilej de amuzament pentru cotidiene [ale investitorilor și consumatorilor], și păreau să nu aibă aproape nici o influență asupra cursului obișnuit al vieții sociale și economice, a cărui internaționalizare era, practic, aproape completă.”

Astăzi, geopolitica periclitează din nou ordinea internațională. Comerțul, după cum observa Montesquieu, are un efect pacificator. Dar comerțul liber are nevoie de fundații politice solide, capabile să atenueze tensiunile geopolitice; altfel, după cum avertiza Robbins, globalizarea devine un joc cu sumă nulă. Privind în urmă, s-ar putea ca eșecul Consiliul de Securitate al ONU de a deveni cu adevărat reprezentativ pentru întreaga populație a lumii să fi fost păcatul originar care a dus la actuala reacție ostilă împotriva deschiderii economice.

Dar geopolitica nu e singurul motiv pentru eșecul celui de-al doilea val al globalizării. Economia neoliberală, care a ajuns să domine activitatea politică a anilor 1980, a alimentat instabilitatea globală în trei moduri.

Mai întîi, neoliberalii nu țin cont de incertitudine. Ipoteza pieței-eficiente – ideea potrivit căreia piețele financiare evaluează, în medie, corect riscurile – a furnizat un temei mintal pentru deregularizare și i-a făcut pe decidenții politici să închidă ochii în fața pericolelor liberalizării finanțelor. În perioada premergătoare crizei din 2008, experți și instituții multilaterale, inclusiv Fondul Monetar Internațional, continuau să susțină că sistemul bancar e sigur și că piețele se autoreglează. Ceea ce, privind în urmă, pare ridicol; și totuși, puncte de vedere similare încă mai determină băncile să subestimeze riscurile financiare și în ziua de zi.

În al doilea rînd, economiștii neoliberali nu au perceput dezechilibrele globale. Obiectivul integrării economice pe criterii de piață a accelerat transferul producției industriale din economiile dezvoltate în economiile în curs de dezvoltare. Ceea ce a dus, contraintuitiv, la un flux de capital dinspre țările sărace spre cele bogate. Altfel spus, muncitorii chinezi au susținut standardul de viață occidental, în vreme ce producția chineză a decimat locurile de muncă din industrie, în Vest. Acest dezechilibru a alimentat protecționismul – guvernele au răspuns presiunii publice prin restricționarea comerțului cu producătorii low-cost – și a contribuit la scindarea economiei mondiale în blocuri economice rivale.

În sfîrșit, economia neoliberală e indiferentă la inegalitatea în creștere. După patru decenii de hiperglobalizare, de reduceri ale impozitelor și de înăsprire fiscală, cei mai bogați 10% din populația lumii au ajuns să dețină 76% din bogăția globală, în vreme ce jumătatea cea mai săracă deține doar 2%. Și, în vreme ce avuții tot mai mari ajung pe mîinile speculanților tehnologici și ale șarlatanilor, mișcarea așa-numită „altruism eficace” a invocat o logică în stilul curbei Laffer [reprezentare grafică a relației dintre veniturile fiscale și ratele dobînzii fiscale, care demonstrează că o creștere a cotei de impozitare nu se traduce printr-o creștere a colectării, deoarece baza impozabilă se prăbușește – n. trad.] pentru a argumenta că permițîndu-le celor bogați să devină și mai bogați i-ar încuraja să facă donații în scop caritabil.

Va duce oare eșecul celui de-al doilea val al globalizării la un război mondial, la fel ca primul? E, cu siguranță, posibil, mai ales în contextul precarității intelectuale din rîndul liderilor mondiali actuali. Pentru a preveni o nouă alunecare într-un haos global, avem nevoie de idei îndrăznețe care să se bazeze pe moștenirea economică și politică a sistemului Bretton Woods și pe Carta Națiunilor Unite din 1945. Orice altceva ar putea însemna o cale mai mult sau mai puțin directă spre Armageddon.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick.