Uitați un pic de Klaus

Scriam săptămîna trecută despre avansul noii politici de centru românești. Un pol care se con­struiește cu inerente ezitări, erori și pusee de orgoliu, dar care are ca principal merit faptul că nu mai poate fi ignorat.

De altfel, acuzațiile sincron de extremism de stînga și dreapta lansate dinspre coaliția de guvernare spre USR arată că există, inclusiv în zona Puterii, o oarecare îngrijorare cu privire la succesul discursului de înnoire.

Îngrijorare există și la PNL, care a suferit ceva vecin cu o criză de nervi acum două săptămîni, cînd opiniile Comisiei de la Veneția cu privire la legile Justiției au livrat o lovitură cruntă Puterii. PNL s-a plîns pe toate canalele că nu îi sînt recunoscute meritele în opoziție, sesizarea Comisiei îi aparținea. În fapt, meritele acelea au fost recunoscute, însă ceea ce nu au vrut să facă nici jurnaliștii și nici publicul larg a fost să uite celelalte aspecte ale comportamentului politic al PNL și nici istoria sa din ultimii ani.

Vedem zilele acestea o luptă surdă pentru conturarea alternativei. Noile partide de centru versus PNL: cum va arăta politica următorilor ani se decide acum, printre crize de nervi și decizii de poziționare.

Plăcut sau nu, trebuie să admitem că politica românească este puternic dependentă de persoane și personalități. Iar asta se vede în aproape toate partidele și nicăieri mai bine decît la alegerile prezidențiale de care pot depinde ulterior majoritățile în Parlament și libertatea de acțiune a partidului care livrează candidatul cîștigător.

Mai este doar un an pînă la preziden­ția­le și nu cunoaștem decît un singur nume de candidat – Klaus Iohannis. Actualul președinte și-a anunțat deja intenția de a obține un al doilea mandat. Prima consecință a anunțului constă în faptul că PNL a scăpat de o dezbatere internă care ar fi riscat să provoace alte și alte falii în interiorul partidului.

În rest, însă, liniște. Adesea inconfortabilă. PSD are o problemă reală, candidații testați în sondaje ies toți prost, ALDE are candidat, dar nu și resursele necesare, iar USR și MRÎ pretind că subiectul nu există. Ei bine, există, iar întrebarea pe care ultimele două trebuie să și-o pună e dacă se vor alinia la cortegiul lui Klaus Iohannis sau nu.

Nu e cine știe ce mare secret faptul că între Cotroceni și opoziția parlamentară și extraparlamentară există o oarecare coordonare. Așteptările Cotrocenilor sînt ca această colaborare să ia forma unei asocieri care să sprijine un al doilea mandat Iohannis. Altfel spus, USR și MRÎ, cu toată opoziția lor fermă la actua­la coaliție, ar trebui să își uite frustrarea neputincioasă provocată de percepția unei oarecari ineficiențe prezidențiale. Apoi, ar trebui să își ignore disprețul la adresa PNL (pe care cu greu și-l ascund în public). În fine, odată aceste condiții îndeplinite, cele două ar trebui să se înhame la orice strategie or fi gîndind consilierii politici ai președintelui.

Cred că acceptarea unei astfel de înțelegeri ar fi o greșeală. MRÎ nu e încă partid, iar USR nu a terminat de construit structura care i-ar asigura locul în peisaj pentru o perioadă mai lungă. Ambele sînt obligate să ia distanță de ac­tualul mandat prezidențial pentru care nu au nici o responsabilitate directă – USR și MRÎ nu existau, nici măcar ca intenție, în 2014. Dacă trebuie să uite ceva, atunci amîndouă trebuie să uite de Klaus Iohannis și de planurile sale. Să accepte că un al doilea mandat Iohannis nu e nici inevitabil, nici neapărat soluția cea mai bună. Plec, evident, de la prezumția că amîndouă entitățile vor să fie luate în serios.

Altfel spus, actualul președinte trebuie obligat să își cîștige al doilea eventual mandat cu mijloace proprii și fără să sacrifice viitoarea legislatură transformînd noile partide în drone prezidențiale fără direcție și coerență, așa cum a făcut cu PNL.

Ca o paranteză, nu cred că actualul mandat prezidențial e un dezastru. Klaus Iohannis e mai degrabă legalist și calm, președinte al unei țări normale. E șeful de stat pe care România și l-ar fi dorit într-un context în care nu vedeam un asalt asupra statului de drept în interior și valuri de populism feroce măturînd establishment-ul din zeci de state, dintre care unele foarte apropiate strategic și politic de România. Despre cît de normal e climatul politic de la noi, cred că nu are rost să discutăm.

Dacă i-aș reproșa ceva președintelui, ar fi mai degrabă inteligența emoțională lacunară, decît orice altceva. Numărul uriaș de voturi pe care îl are în spate l-ar fi obligat să fie mai atent la propriul electorat și la propriul popor. Să culeagă emoția, să o raționalizeze și să o dea înapoi cu rost. Pentru România, e prea devreme pentru exercitarea mecanică a puterii.

Pe scurt, USR și MRÎ trebuie să înceapă discuțiile interne despre viitorul candidat la prezidențiale. Nu e obligatoriu ca el să fie comun. Mai mult, nu e obligatoriu ca el să fie membru de partid. Dar este obligatoriu ca el/ei să existe, iar Klaus Iohannis să nu se simtă sigur atunci cînd va intra în campania electorală. Am văzut deja că această siguranță îi dăunează în primul rînd lui însuși. Consecințele sînt, ulterior, vizibile în exercitarea mandatului.

Noul centru politic românesc are obligația să nu mimeze politica și să aibă ambiții mari. Altminteri, eforturile de pînă acum se vor dovedi inutile, iar speranța pe care USR și MRÎ au sădit-o în rîndurile membrilor și simpatizanților se va dovedi o fraudă foarte costisitoare. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.