Ucraina

11 decembrie 2019   PE CE LUME TRĂIM

Dacă e o țară din estul european care trăiește vremuri mai interesante decît ar avea nevoie, atunci aceea trebuie să fie Ucraina. Pe partea asta a graniței, Ucraina e arareori un subiect de discuție, deși pe teritoriul ei au loc de ani de zile tot felul de conflicte care mișcă permanent granița dintre Est și Vest.

Cel mai important dintre ele e cel deloc simbolic din estul țării, unde separatiștii ruși continuă să își facă de cap cu sprijinul nemijlocit al Moscovei. Rusia continuă să trateze independența vecinilor ca pe un moft ce poate fi luat în seamă doar uneori.

Zilele trecute, președinții Ucrainei și Rusiei s-au întîlnit la Paris în așa-numitul format Normandia cu speranța că, sub supravegherea Angelei Merkel și a lui Emmanuel Macron, vor reuși să deblocheze cumva situația. Kievul spera să pună capăt războiului, Moscova – sancțiunilor internaționale.

Nici Volodimir Zelenski, nici Vladimir Putin nu s-au întors de la Paris mulțumiți. Progresul a fost mic – va exista încă un schimb de prizonieri, trupele armatei ucrainene și separatiștii se vor retrage din cîteva sate, pe front va rămîne în vigoare un armistițiu pe care, potrivit OSCE, nimeni nu s-a obosit vreodată să îl respecte.

Pentru Zelenski, actorul devenit politician și o figură încă proaspătă în peisaj, negocierile din Franța au fost o premieră din mai multe puncte de vedere, însă cel mai semnificativ rămîne probabil contactul direct cu Putin. Cei doi avuseseră anterior o serie de convorbiri telefonice, însă niciodată o întrevedere față în față. A fost o experiență despre care Zelenski va povesti probabil în memoriile sale. Pentru că nu e puțin lucru să privești în ochi un șef de stat străin în timp ce îți dă indicații despre cum ar trebui schimbată Constituția țării din care vii și pe care o reprezinți.

Putin ar dori ca separatismul regiunilor din estul Ucrainei să fie cumva consfințit în legea fundamentală a țării și nu are nici o reținere în a cere asta în public. Pentru o dimensiune corectă a situației, închipuiți-vă un înalt demnitar european sau american cerînd Rusiei pe un ton ferm să ofere Siberiei o autonomie largă, vecină cu independența. Siberia are resurse multe și oameni puțini, ar fi, în teorie, un exemplu de succes – un adevărat pod între China și Rusia europeană. O regiune cu șanse reale de dezvoltare pe care actualul aranjament economic și constituțional rusesc nu le împlinește. Sigur, nimeni nu face asta, ceea ce subliniază aroganța guvernului rus care intervine în statele vecine, dar nu ezită să pedepsească rapid orice persoană sau organizație care sugerează, fie și în glumă, că Rusia ar putea fi altfel organizată. Exemplele sînt nenumărate.

Zelenski a rezistat în fața obrăzniciilor lui Putin, însă asta nu e ceva cu care să intre în istorie. Situația din Donețk și Luhansk rămîne neclară și, foarte probabil, conflictul va putea fi rezolvat doar odată cu dispariția lui Putin din scenă.

Ucraina a pierdut Crimeea, nu își controlează estul și, ca o consecință directă a oboselii geostrategice, perspectivele unui salt istoric în zona occidentală sînt practic anulate, indiferent de cîte promisiuni se fac la Bruxelles. De douăzeci de ani încoace, Ucraina trăiește un serial al revoluțiilor eșuate, evenimente la finalul cărora rămîne întotdeauna într-o situație mai proastă decît la început.

Peste toate astea, Kievul a devenit involuntar actor și în pseudodrama politică americană unde președintele Trump e la cîteva zile de punere sub acuzare de către Congres pentru un prezumtiv șantaj la adresa lui Zelenski. Cine a avut răbdare să urmărească scandalul de la Washington a observat probabil că nivelul de comic absurd e atît de avansat încît dinspre republicani pot fi auzite acuzații că ucrainenii au încercat să se amestece în alegerile americane. Da, ucrainenii, nu rușii.

Cu cei peste 40 de milioane de locuitori ai ei, cu suprafața sa uriașă pe standarde europene, Ucraina rămîne imposibil de ignorat. Problemele ei de ordin etnic, politic și militar o fac o permanentă sursă de risc pentru întreaga regiune. Un risc și un avertisment în același timp. Semieșecul statului ucrainean este un exemplu perfect de preț plătit pentru ambiguitate. Pentru o lungă perioadă de timp, Kievul a preferat un soi de zonă gri. Undeva între Rusia și Occident, în fantezia comodă a fiecărei țări din Est – intersecție de civilizații, punte de legătură etc…

Cînd au decis totuși că modelul acesta nu funcționează și vor mai mult, ucrainenii au crezut că simpla declarație de afiliere la Occident e suficientă. N-a fost. Și asta nu neapărat pentru că Rusia a fost deranjată de reorientarea vecinilor, deși asta a contribuit semnificativ la evoluțiile ulterioare. Mai importantă a fost lipsa de reforme. Ucraina rămîne, dincolo de orice altceva, un teritoriu cu o populație săracă, dezorientată și condusă de o pătură oligarhică ce jefuiește resursele publice sub acoperirea unor campanii de PR din ce în ce mai străvezii.

Încercînd să se despartă de Rusia, Ucraina n-a reușit să se despartă de sine. Dincolo de granița de nord a României, culoarea predominantă rămîne griul.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.

Mai multe