Turcia fără Erdogan?
Un fel „coaliție a disperaților” s-a format în Turcia pentru a susține un candidat comun împotriva lui Recep Tayyip Erdogan la alegerile prezidențiale din 14 mai. Sînt douăzeci de ani de cînd, fie din poziția de premier, fie din cea de președinte, Erdogan conduce Turcia cu un amestec de populism și autoritarism a cărui moștenire este greu încă greu de evaluat. Cert este că Turcia de azi este mai puțin seculară, mai slabă în fața crizelor și mai îndepărtată de Occident. Devastatorul cutremur care a avut loc recent a lăsat în urmă peste 40.000 de victime și multe întrebări legate de felul în care guvernul lui Erdogan a reglementat și supravegheat disciplina în construcții.
În atari condiții, opoziția reunită în Alianța Națională speră că va reuși ceea ce nici lovitura de stat din 2016 nu a reușit – o schimbare de putere. Kemal Kiliçdaroglu, liderul Partidului Popular Republican de centru-stînga, a fost cel ales să se confrunte cu Erdogan. Desemnarea lui Kiliçdaroglu n-a fost ușoară, mulți activiști ai Opoziției au fost dezamăgiți. Popularul primar al Istanbulului, Ekrem Imamoglu, ar fi avut poate o misiune mai ușoară în a convinge turcii că există și alte metode de a conduce o țară, însă regimul Erdogan a avut grijă să îi pună piedici cu ajutorul sistemului de justiție care, mai ales după evenimentele din 2016, și-a pierdut orice urmă de independență. Apoi, o astfel de desemnare ar comporta și riscul pierderii postului pentru că, potrivit legislației turce, un primar trebuie să demisioneze pentru a putea candida la președinție.
Numit uneori Gandhi al Turciei, din cauza înfățișării fragile și comportamentului modest, Kiliçdaroglu este un fost funcționar public care și-a descoperit talentele politice în urmă cu douăzeci de ani. Înțelege foarte bine faptul că un regim cum este cel al lui Recep Tayyip Erdogan nu poate fi îndepărtat decît construind coaliții sub umbrele cît mai mari și asta a fost strategia sa favorită de-a lungul întregii cariere. A funcționat la alegerile locale din 2019, cînd cîteva dintre marile orașe turcești au fost cîștigate de Opoziție. Însă pentru a învinge un lider autoritar cu un lung exercițiu al seducerii publicului nu e suficient. După cum notează The Economist, mitingurile electorale ale lui Erdogan au ceva dintr-un concert de rock, în timp ce ale lui Kiliçdaroglu te trimit cu gîndul la o lectură calmă în fața șemineului. Apoi, ca orice lider aflat în funcție (regula nu e limitată la semidictatori), Erdogan nu se ferește să se folosească de instrumente statale pentru a-și mări șansele în alegeri. Pînă acum, guvernul său a anunțat o creștere a salariului minim, credite ipotecare mai ieftine și reducerea vîrstei de pensionare. Are timp să anunțe și altele în timpul rămas pînă la alegeri.
Compusă dintr-o adunare eclectică de naționaliști, socialiști și partide de dreapta, Alianța Națională promite că va anula schimbările din era Erdogan. Poate cea mai importantă promisiune este aceea că rolul central al Parlamentului în sistemul politic turc va fi restaurat. În acest moment, președintele beneficiază de privilegiile unui sultan cu rețineri, însă adevărul e că limitele lui Erdogan sînt impuse doar de el însuși. Dar pentru a avea o șansă reală să facă asta, Alianța are nevoie și de voturile minorității kurde. Naționaliștii ar prefera să nu aibă nimic de-a face cu kurzii pe care îi văd ca pe o permanentă amenințare încă de la fondarea republicii.
Alegerile prezidențiale de anul acesta pot fi interpretate ca un referendum după douăzeci de ani de erdoganism și semnele că societatea turcă a obosit sînt acolo. Unul dintre ele, mic, dar nu chiar lipsit de semnificație, este faptul că galeria echipei de fotbal Fenerbahce i-a cerut demisia președintelui. E vorba despre aceeași echipă care în urmă cu cîțiva ani îi dăruia lui Erdogan un tricou de membru onorific. Apoi, Opoziția are motive să spere că populația din regiunile afectate de cutremur va folosi acest prilej pentru a sancționa regimul atît pentru lipsa criminală de pregătire în fața dezastrului, cît și pentru organizarea defectuoasă a operațiunilor de salvare.
Cu cele 85 de milioane de suflete ale sale, Turcia rămîne un actor important în regiune și de schimbările de acolo depinde nu numai stabilitatea zonei, ci și evoluții externe cum ar fi aceea a războiului ruso-ucrainean. De bunăvoința și medierea Turciei au depins exporturile de grîne ucrainene, de fermitatea ei depinde protejarea Mării Negre în fața pericolului de a deveni sută la sută „lac rusesc”, după cum a numit-o foarte inspirat un fost președinte român. De asemenea, protejarea Europei de o eventuală nouă criză a refugiaților depinde de mofturile turcești. S-a văzut, în 2015-2016, că autoritățile de la Ankara sînt suficient de cinice cît să folosească suferința unor străini ca pe un levier pentru extragerea de foloase financiare de la prea temătorii europeni.
Recep Tayyip Erdogan este de atîta vreme la putere încît nimeni nu poate spune cu siguranță cum va arăta Turcia după o eventuală plecare a sa din palatul prezidențial. Peste două luni am putea avea un răspuns. Indiferent de rezultat însă, un lucru este cert: lumea are nevoie, azi poate mai mult decît oricînd, de vești bune.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ