Tudor Chirilă. O anume idee de libertate

Un scriitor american de prim raft, din păcate complet necunoscut publicului nostru, David Foster Wallace, scria undeva că televiziunea intensifică consecințele tendințelor noastre naturale. Am putut verifica în timp adevărul acestei observații, mai ales în sensul ei negativ – am putut vedea în multe situații cum televiziunea intensifică consecințele tendințelor noastre negative: bîrfa, clevetirea, răutatea, agresivitatea, ipocrizia etc. Ecranul televizorului este un fel de lupă care mărește pînă la scară supraumană aceste rele, convingîndu-ne în același timp că livrează o imagine corectă, reală, a vieții. Sînt rarisime situațiile în care, sub această lupă care supradimensionează orice pînă la „enorm și monstruos“, se nimeresc și cele bune, cînd consecințele tendințelor noastre naturale bune, pozitive, ajung să fie intensificate. De aceea, țin să semnalez, azi, un asemenea caz.

Sînt un telespectator fidel (în fine, cît de fidel pot fi!) al show-ului Vocea României, de la PRO TV. Încă de la primul sezon, mă uit cu plăcere la această competiție a cîntăreților deocamdată neconsacrați, ajunsă la ediția a 5-a. De-a lungul anilor, am ascultat voci splendide în acest show – de foarte multe ori, voci cu mult mai bune decît ale consacraților „antrenori“. Pe lîngă voci, emoțiile și gîndurile acestor mari talentați necunoscuți publicului larg mă cuceresc de fiecare dată. Începînd de anul trecut, Vocea României s-a schimbat puțin și a devenit ceva mai mult decît un concurs muzical. A căpătat o nouă dimensiune fără să iasă, totuși, din tiparul dulce cumințel al „entertainment“-ului de familie, prin aducerea în show a actorului cîntăreț Tudor Chirilă. Ceva nou și proaspăt s-a putut simți imediat. Tudor Chirilă a desfășurat  în studiourile PRO TV steagul libertății. Tendința noastră naturală spre libertate și consecințele acestei tendințe se văd clar, poate chiar exagerat pentru unele gusturi, în tot ce face și spune Tudor Chirilă în acest show. Nu vreau să spun că, odată cu el, show-ul a devenit o tribună civică sau, cu atît mai puțin, o baricadă politică. Nici vorbă –  show-ul a rămas ceea ce este și ceea ce a vrut de la început să fie. Atîta doar că a mai primit o valență pe care nu o avea prin aducerea acestui  „rebel fără cauză“, dar cu multe motive.

Mi-amintesc un moment electoral de dinaintea primului tur al prezidențialelor din 2009. Pe măsură ce alegerile se apropiau, candidații se străduiau tot mai mult și, pe măsură ce făceau eforturi tot mai mari, unii se puneau în situații de toată jena. În dezbaterea televizată dintre primii trei candidați, Traian Băsescu, Mircea Geoa­nă, Crin Antonescu, a venit o întrebare pentru toți trei (o întrebare dintre acelea…): ce reper moral aveți în viață? Răspunde Traian Băsescu: „Soția mea“ – răspuns decent, firesc și subtil electoral, avînd în vedere atacurile care îi vizau viața de familie. Răspunde Mircea Geoană: „Patriarhul Daniel“ – răspuns tipic Geoană, nucă-n perete, șeful de atunci al pesedeilor purta încă pe frunte, ca pe o cunună, eticheta de nedezlipit pusă de Ion Iliescu, cu cinci ani înainte. Răspunde Crin Antonescu: „Tudor Chirilă“ – răspuns îndrăzneț, prea îndrăzneț, atît de îndrăzneț încît era neverosimil. Crin Antonescu spera să mobilieze la vot electoratul foarte tînăr, 18-20 de ani, care în general nu vine la urne și care își petrecuse adolescența cu hiturile Vama Veche. Pe atunci, deși vechi în politică, mai vechi chiar decît Traian Băsescu, Crin Antonescu părea candidatul proaspăt, neagățat și neagățabil, candidatul libertății. El era sigur că, dacă alegătorii foarte tineri vin la vot, pe el îl vor vota. Afirmînd că reperul său moral este frontman-ul de la Vama Veche, Antonescu făcea cu ochiul acestei categorii de alegători.

Opțiunea lui Crin Antonescu pentru nominalizarea lui Tudor Chirilă drept reper moral personal a dovedit, de fapt, goliciunea interioară a șefului liberal și disponibilitatea lui totală de a spune orice pentru voturi, deși voia să pară exact contrariul. Aceasta era concluzia cea mai importantă a momentului. Însă, momentul a trecut de mult. Ca și Crin Antonescu. Acum, această concluzie – acută atunci – chiar nu mai are nici o însemnătate. Întîmplarea pe care o evoc, însă, are un sens ceva mai profund, invizibil atunci și perfect vizibil astăzi. Trecînd peste intenția pur politicianistă a fostului candidat, răspunsul lui, chiar dacă era ipocrit, subîntinde o intuiție valabilă: Tudor Chirilă încarnează o anume idee de libertate. Așa cum personajele mitologice aduceau cu ele vînturi, dragoste, război, prosperitate sau nenorocire oriunde apăreau, Tudor Chirilă aduce cu el libertatea pură, oarbă, fără sens, fără agendă, fără scop. Puține personaje de mare popularitate de pe scena publică românească induc imediat această senzație de salt fericit în gol, fără plasă de siguranță și fără proptele nevăzute.

La Vocea României, el este „antrenorul“ care insistă cel mai mult pe indicația asumării de către cîntăreț a versurilor pe care le cîntă (știu, voga aceasta a verbului „a asuma“ este enervantă, și eu m-am săturat de acest cuvînt prețios, mult prea plăcut și la rostire, și la auzire, dar un sinonim mai bun se pare că nu avem!). Tudor Chirilă pledează, în general, pentru ceva ce aș numi dezinhibare responsabilă – adică pledează pentru libertatea de a trăi orice experiență fără ipocrizia de a spune că nu o trăiești sau că trăiești altceva, de fapt. Iar ultimele sale intervenții publice despre care am auzit (o scrisoare către liceeni de acum vreo trei ani, un apel în timpul campaniei electorale din 2014 și o suită de comentarii după Colectiv) sînt apeluri la onestitate, la decență, la inteligență, dar, mai presus de orice, sînt manifeste de eliberare.

Nu spun că Tudor Chirilă este un model integral. Nu-l cunosc și, în plus, apucătura de a judeca oamenii îmi este tot mai străină. Bănuiesc doar, în spatele lansajelor sale, o bună doză de bun-simț și, îndărătul vorbelor slobode ori de-a dreptul vulgare pe care le rostește uneori cu voluptate, o bună creștere. Chirilă e paradoxal în felul lui, pentru că libertatea însăși e o sumă de paradoxuri. Nici reper moral nu-mi este Tudor Chirilă. Dar îmi place tipul. Îmi place pentru aerul de libertate care intră în încăpere odată cu el. În plus, cînd văd cine îl înjură mai nou, mă trezesc, spontan, de partea lui.

Sever Voinescu este avocat și publicist.