Tsunami-ul din Catalonia
La 1 octombrie 2017, peste două milioane de catalani au mers la urne pentru a participa la un referendum cu privire la independența regiunii. 90% din cei care au participat la scrutin au votat „da“. Însă referendumul nu a fost validat, pe fondul prezenței insuficiente. Oricum, inițiativa fusese declarată ilegală de Curtea Constituțională a Spaniei și, în virtutea acestui verdict, poliția națională a încercat să împiedice procesul electoral. Violențele au produs peste 800 de răniți – deopotrivă printre manifestanți și polițiști. Escaladarea conflictului nu a fost evitată nici de guvernul de la Madrid, nici de guvernul local din Catalonia. Pe de o parte, guvernul catalan, condus de Carles Puigdemont, care cîștigase alegerile cu doi ani înainte pe baza discursului separatist, a mers pînă în pînzele albe cu referendumul, chiar și după ce demersul fusese declarat neconstituțional. Dar și guvernul de la Madrid a întrecut cu mult măsura, ordonînd o intervenție în forță a Poliției pentru a opri un referendum ilegal, deci care oricum nu ar fi produs efecte.
Nouă din cei doisprezece lideri independentiști catalani care au organizat acel referendum pentru autonomie au primit, la începutul acestei săptămîni, pedepse cu închisoarea între 9 și 13 ani. Carles Puigdemont a fost judecat în absență, fiind refugiat în Belgia (în ciuda mandatului de arestare european). Violențele izbucnite la Barcelona, la scurt timp după pronunțarea verdictelor, erau previzibile. Acțiunile de protest au fost pregătite încă de acum cîteva săptămîni. Iar tensiunile pluteau în aer de multă vreme, încă de la încheierea episodului trist al referendumului pentru autodeterminare. „Tsunami-ul democratic“ orchestrat de militanții separatiști nu a luat prin surprindere autoritățile: potențialul acestor valuri de proteste era cunoscut de la alte manifestații populare, cum ar fi cele organizate periodic, de 11 septembrie, sărbătoarea națională a Cataloniei. În 2018, la Barcelona, au participat un milion de oameni. Ceea ce e mai greu de prevăzut e anduranța protestatarilor: cît timp vor mai dura aceste tulburări, cît timp sînt dispuși militanții separatiști să continue ocuparea punctelor-cheie din oraș? Pînă una-alta, în zilele următoare sînt planificate marșuri și manifestații în mai multe orașe, iar vineri e anunțată o grevă generală. Două revendicări sînt pe agendă: eliberarea liderilor condamnați de Justiție și acordarea autonomiei. Ambele sînt, din punct de vedere democratic, inacceptabile.
Să nu uităm că provincia se bucură deja de o largă autonomie: Catalonia este recunoscută ca o comunitate autonomă care dispune de parlament și guvern proprii și de o poliție sub comandă regională; serviciile sociale, sănătatea și educația sînt gestionate tot de comunitate, iar limbile oficiale, recunoscute, sînt spaniola și catalana (cea din urmă fiind limba de predare în școli). O autonomie extinsă, deci, și drepturi culturale garantate. Sînt doar trei domenii în care această regiune autonomă depinde de Madrid: apărarea, politica externă și chestiuni legate de fiscalitate. Doar acest ultim punct e disputat de separatiști: capacitatea de a decide asupra veniturilor provenite din taxe și impozite.
Verdictul și manifestațiile care i au urmat riscă să tulbure apele înaintea alegerilor naționale din Spania, programate pe 10 noiembrie. Potrivit unui sondaj recent al Centrului de Studii Catalane, 44% din catalani sînt în favoarea independenței, față de 48% care se opun. Există însă și clivaje mai subtile și mai insidioase. Dezacordurile dintre partidele independentiste și diversele facțiuni separatiste catalane sînt tot mai puternice, iar violențele de stradă, ciocnirile cu poliția, declarațiile tăioase ale liderilor de la Barcelona și de la Madrid nu fac decît să acutizeze această ruptură. Cacofonia politică scoate în evidență doar extremele. Iredentiștii, pe de o parte, și republicanii naționaliști spanioli, de cealaltă parte. Pragmaticii, situați la mijloc, cei care caută să refacă legăturile dintre provincie și stat, cei care doresc să obțină mai degrabă concesii decît independența, sînt considerați trădători atît de către separatiștii radicali, cît și de către autoritățile de la Madrid. În acest context, sîntem tot mai departe de o soluție politică negociată.