Trump, extremism şi terorism la Charlottesville

Nimic nu ilustrează mai convingător nevoia de leadership politic responsabil, ca şi de jurnalism onest, ca reacţiile iscate de atentatul terorist care a avut loc recent la Charlottesville, în SUA. Vicepreşedintele SUA a condamnat mai nou, clar şi fără drept de apel, atacul cu un autovehicul transformat în armă şi propulsat într-o contrademonstraţie împotriva rasismului şi neonazismului, care s-a soldat la Charlottesville cu asasinarea unei femei şi rănirea altor nevinovaţi. Deşi conservator pînă în vîrful unghiilor, vicepreşedintele american n-a avut probleme să completeze ceea ce şeful său, Donald Trump, lăsase nespus. Ca atare, Mike Pence a osîndit violenţa izvorîtă din ură, la care se dedau „neonazişti, partizani ai supremaţiei albe şi membri ai Ku Klux Klanului“. 

Anterior denunţase crima extremei drepte, nu mai puţin clar, fiica preşedintelui, Ivanka Trump. Dar nici luarea ei de poziţie n-a atenuat decît vag isteria. Care debutase instantaneu, atentatul fiind calificat din capul locului în presă drept „atentat terorist rasist“, „neonazist“ ori „de extremă dreapta“. Apoi a continuat, în cea de stînga, prin debordante critici la adresa preşedintelui Trump, în timp ce mass-media de extremă dreapta a început să exulte nejustificat, ca reacţie la absenţa specificării antirasiste din denunţarea atentatului, rostită de către şeful Casei Albe.

N-aveau să se scurgă decît cîteva ceasuri înainte ca internaţionala extremei drepte să se replieze şi să contraatace în tipic stil de Kominform, de internaţională comunistă ori stalinistă. Contraofensiva s-a produs pe două aliniamente. Pe de o parte au răsunat puternic trîmbiţele ideologilor, care au reînceput să conteste vehement probitatea calificativului de „extremă dreapta“ ca fiind aplicabil atentatorului de la Charlottesville. Căci, potrivit unora dintre aceşti ideologi, „fascismul şi nazismul ar fi stîngisme“, iar ideea că ar fi de dreapta ar reprezenta o falsificare datorată şcolii din Frankfurt, în speţă filozofului german Adorno.

Pe de alta, s-au relansat brusc teorii ale conspiraţiei. Între primele fake news lansate, în context, în spaţiul public, s-au numărat diversiuni anti-CIA, precum şi ciorba cea mai uşor de reîncălzit, în speţă cea antisemită, avîndu-l ca protagonist pe George Soros. Astfel, asasinul de la Charlottesville s-a văzut brusc metamorfozat din ceea ce pare a fi, un terorist de extremă dreaptă, rasist şi neonazist, în braţ al „statului adînc“, deep state, cum îi mai spun conspiraţioniştii. A mai fost prezentat, alternativ, ca „agent al serviciilor secrete americane“, ca „lacheu al stîngii antifasciste“, al „presei“ şi, mai cu seamă, al „globaliştilor“ în frunte cu magnatul iudeo-americano-maghiar.

În această naraţiune, crima ucigaşului din Charlottesville ar fi – cum altfel? – o prezumtivă tentativă de „provocare a unui război civil“, recte a unei „izolări a dreptei“. Şi un „atac asupra rasei albe“. Or, e clar sau ar trebui să fie clar oricăror oameni de bun-simţ că este mult prea devreme să se dea verdicte definitive asupra dedesubturilor oribilei crime comise la Charlottesville ori asupra prestaţiei probabil lamentabile a autorităţilor locale.

La fel de clar este că terorismul e la fel de atroce, hidos şi condamnabil, indiferent de originea ideologică a violenţelor, fie că sînt comise de extrema islamistă, de extrema stîngă sau de extrema dreaptă. Dar există oare cea din urmă? Nu sînt toate mişcările şi regimurile extremiste „de stînga“, cum pretind unii, situaţi dincolo de limita conservatoare a spectrului politic, spre a spăla de păcate dreapta radicală?

Colectivism şi ură în contra democraţiei, a pluralismului, a libertăţii individuale şi a capitalismului profesează toate extremismele şi mişcările totalitare. Faptul că extremismele se apropie şi se ating nu înseamnă că radicalismul dreptei s-ar confunda cu al stîngii sau că n-ar avea numeroase puncte de contact cu varii curente de dreapta. De pildă, cu acelea în care joacă un rol major naţionalismul, xenofobia, rasismul şi fundamentalismul religios, precum şi antisemitismul, precum şi diverse forme de negaţionism, de revizionism istoric, de tentative de relativizare a crimelor fasciste.

Este extrem de important, desigur, ca democraţia să asigure libertatea de opinie şi de adunare chiar şi celor care o urăsc şi ar vrea s-o desfiinţeze, fie ei de stînga sau de dreapta. Căci fără această libertate dispare democraţia. Toleranţă zero ar trebui, în schimb, să se manifeste deopotrivă faţă de cei ce recurg la violenţe spre a-şi canaliza ura, ca şi față de cei care mint, public, fără jenă, în legătură cu aceste violenţe spre a promova agende extremiste, totalitare.

Nu mai puţin important mi se pare însă ca apărătorii conservatori ai democraţiei liberale să se delimiteze net de orice tentative de ştergere a frontierelor între dreapta democratică şi extrema dreaptă. Confuziile privind extremele şi conspiraţionismele sînt în mare măsură contraproductive. Fiindcă ele împiedică delimitarea necesară, fără de care se cade relativ lesne în capcanele propagandelor totalitare.

Iată de ce, dincolo de orice trumpofobie, lipsa clarităţii antirasiste şi antinaziste în osîndirea, din păcate fără tragere de inimă, a urii, violenţei şi fanatismului de către preşedintele american, care e, sau ar trebui să fie, şi liderul lumii libere, e deplorabilă şi condamnabilă în sine. 

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.

Foto: adevarul.ro