Troia pe acoperiș, Troia în pivniță
Cîntecul Nibelungilor îl face pe hunul Attila contemporan cu un episcop de Passau, trăitor cinci sute de ani mai tîrziu. Cîntecul lui Roland face dintr-o ambuscadă a bascilor împotriva ariergardei armatei lui Carol cel Mare o bătălie a nepotului lui Carol împotriva a sute de mii de sarazini. Acum, se dă Iliada, scrisă spre sfîrșitul secolului VIII î.Hr., și se cere să se recupereze evenimentul istoric numit „războiul troian”, plasat ipotetic la sfîrșitul epocii bronzului, adică cinci sute de ani mai devreme.
Doi arheologi fără care Troia ar fi azi de neînțeles, Carl Blegen de la Universitatea din Cincinnati și Manfred Korfmann de la Universitatea din Tübingen, au zis așa. Primul (în 1963): „războiul troian este cu siguranță un eveniment istoric”. Al doilea (în 1995): nivelurile de distrugere din Troia „nu ne spun absolut nimic despre istoricitatea războiului troian” – dar adaugă în 2004 că azi cercetătorii care trebuie să se justifice pentru poziția lor nu mai sînt cei care propun o asociere istorică între evenimentele de la sfîrșitul epocii bronzului la Troia și cele din Iliada, ci cei care o refuză. Ispita istoricizantă nu iartă pe nimeni.
Între aceste două păreri, trebuie zis că epopeea homerică poate reflecta în mare ceva din luptele date peste tot pe coasta egeeană a Turciei de azi de ahei (micenieni) împotriva hitiților sau a statelor controlate de ei, ca Wilusa (în care se străvede numele Ilios/Ilion, adică Troia) sau Arzawa. Și că dacă la Troia, lîngă Dardanele, chiar a avut loc un mare război preistoric, el n-a fost neapărat purtat între ahei și troieni, ci poate între Popoarele Mării și troienii anatolieni, sau între ahei și imigranții din Balcani ajunși să controleze Troia.
Dacă arheologii ar ieși în stradă la o demonstrație de metodologie, pe pancartele lor ar scrie probabil „Troia fără Homer!”. Cu alte cuvinte, Troia e importantă arheologic pentru cei 15 metri de straturi arheologice pline de semne din vreo 50 de faze de civilizație de-a lungul a trei milenii de locuire – iar nu pentru Homer. Daaaaaaar, deoarece am auzit că există un interes public pentru războiul troian, m-am gîndit să las aici cîteva informații despre asta, pe furiș. Nu le știți de la mine. Și anume, o să vorbesc despre un posibil război troian la sfîrșitul cetății Troia în faza VIIa (în terminologie americană, sau VIi în terminologie germană). Că veni vorba, împărțirea de acest tip în faze cronologice a unei așezări urmează logica schimbării semnificative. E ca și cum ai numerota Bucureștiul înainte de cutremurul din ’77 București I, după cutremur, București II, după 1989, București III, poate cu subdiviziunile IIIa, IIIb, IIIc etc. (din care una sigur se caracterizează printr-un stat gros de resturi ale decorațiunilor de Crăciun).
Semne de distrugere sînt, evident, și în alte faze ale Troiei. Pe de-o parte, cea mai mare citadelă troiană, VIh, își găsește mai înainte sfîrșitul într-un cutremur, pe la 1300 î.Hr. Două turnuri sînt zguduite rău acum și toată partea superioară a zidului de fortificație a fost găsită rostogolită pe jos ca niște cuburi colorate de construit, dimpreună cu suprastructura caselor mari dinăuntrul citadelei. Pe de altă parte, și micile cetăți de mai tîrziu, din (tranziția la) epoca fierului, Troia VIIb1-3, au fost pîrjolite, dar modest. (Istoria mare nu e disponibilă să vină peste tine tot timpul.) Oricum, nici unul din acești candidați nu se compară cu VIIa, ultima cetate a epocii bronzului – mai ales că evenimentul care o distruge e bine corelat cu colapsul altor civilizații din Marea Egee, bogat documentat arheologic. Ceea ce sună ca și cum arheologilor le-ar lăsa gura apă cînd aud cuvîntul „distrugere”. Și așa și este.
De remarcat mai întîi ce se întîmplă în Troia VIIa înainte de distrugere. Zidul de fortificație e consolidat, iar în interior, pe spațiul de lîngă el, care trebuie să fie circulabil în orice cetate, se ridică noi case. Un fenomen nemaiîntîlnit pînă acum este că aproape toate locuințele de pe Acropolă se dovedesc a avea o podea-fagure: în podea sînt îngropate aproape unul lîngă altul vase de provizii (pithoi) de aproape 2 m, cu gura acoperită cu o lespede pe care poți merge. (După cei cinci ani în care am avut norocul să fac săpături la Troia cu echipele de la Cincinnati și Tübingen, asta rămîne pentru mine una dintre imaginile care îmi vin spontan în minte cînd mă gîndesc la sit.) Lumea pare deci că se îngrămădește la adăpost în Acropolă. Și anume, panicată: una din cele mai mari porți din zid (VI U) e blocată, iar în același timp zidului i se adaugă un bastion. Toate astea nu seamănă a pregătiri de petrecere. Iar apoi, prin 1190/1180 î.Hr, se întîmplă ceva. Acest ceva, bun, rău, cum a fost, lasă în urmă un strat de dărîmătură de piatră și cărămidă de lut care are pe alocuri un metru și jumătate grosime. Un bărbat e prins sub dărîmături, oasele altuia sînt găsite pe jumătate în casă, pe jumătate în stradă (existau nehotărîți și în epoca bronzului), alte victime sînt îngropate la repezeală și oase umane apar în locuri în care n-ar avea ce căuta. O casă de-abia construită, imprudent, în afara fortificației arde din temelii și e găsită înțesată cu vîrfuri de săgeți și proiectile de praștie, iar în strada de lîngă ea, de sub stratul de arsură ies la iveală grămezi de sute de proiectile nefolosite.
Poți numi evenimentul din 1190/1180 î.Hr. „Catastrofa-pentru-care-avem-cele-mai-multe-dovezi-de-la-Troia” (fără ca asta să însemne că a și fost cea mai importantă din istoria orașului, sau că a fost vorba de un război, sau că aheii au fost implicați), sau o poți numi „Războiul troian”. Sau poți să-ți iei cutiuțele pentru eșantioane, să dai la o parte lespedea fierbinte și să cobori o vreme în vasul de provizii răcoros din podea.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Ilustrație: Giorgio de Chirico, Hector și Andromaca, ulei pe lemn, 1912 (sursa: njbiblio.com)