Tristețea autorului de manuale

„Da, domnule, un roman e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. El va răsfrînge în ochi cînd seninul cerului albastru, cînd noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel ce poartă povara oglinzii în spate îl veți învinovăți că e imoral! Oglinda lui arată noroiul, iar voi învinuiți oglinda! Mai bine ați învinui drumul pe care se afla mocirla și, mai mult încă, pe inspectorul drumurilor, care îngăduie să zacă apa și să se formeze mocirla.“ Ați recunoscut, probabil, citatul din Stendhal, din romanul Roșu și negru, pe care-l folosim noi, profii de română, spre a ilustra tehnica realistă a mimesis-ului. Îmi folosește ca pretext pentru a ilustra o chestiune de altă natură.

Să zicem că ești un profesor cu ceva experiență, care se traduce în practică la clasă, dar și în expertiză didactică, ai mai scris poate auxiliare didactice, poate chiar manuale. Ai și un copil, în clasa a IV-a. Tocmai au apărut programele noi pentru gimnaziu și ministerul anunță demararea procedurilor pentru licitațiile de manuale. Stai și te gîndești că fiul tău va avea de la anul manuale noi și ai vrea ca ele să fie cît mai bune, cît mai atractive, cît mai interconectate cu lumea lui sau, mai bine, cu lumea în care va crește și își va duce viața. Te gîndești că ai putea să contribui la asta, știi că ai putea să o faci, ți-e teamă și că ar fi posibil ca alții să nu o facă (unii să nu se implice, alții să nu aibă suficient suflu), iar generația fiului tău să nu aibă aceste instrumente de sprijin la standardele pe care le imaginezi tu. Așadar, împreună cu un grup de colegi, cu sprijinul unei edituri, începi munca.

Ce-nseamnă munca aceasta? Înseamnă, și acum schimb registrul, asumîndu-mi ipostaza autorului de manuale, în primul rînd, renunțare la timp liber pe o perioadă lungă. Și cînd spun timp liber, mă refer inclusiv la ore de odihnă, de somn. Căci munca aceasta o faci după-amiaza, seara, noaptea. Nici o problemă, de vreme ce ți-ai asumat, înseamnă că asta dorești. Am intrat în jocul acesta în urmă cu doi ani, într-o echipă excelentă, de la care învăț mereu cîte ceva. Prima dată ți se pare că e foarte fain: ai ocazia să pui în practică tot felul de idei, să propui texte atractive, din universul specific copiilor acestei generații, să vii cu soluții ingenioase de analiză. Apoi te izbești de realitate. Vrei să faci un manual bun, care să și cîștige licitația. Pentru asta, însă, trebuie să respecți ad litteram programa școlară. Și acolo încep chinul, frustrarea, nebunia. Căci programa e mai întîi extrem de încărcată. Iei conținuturile, le împarți la numărul de ore alocate disciplinei pentru întregul an de studiu și constați că trebuie să calculezi la sînge fiecare oră, că în unele aglomerezi enorm de multe conținuturi, iar că pentru aprofundări nu rămîne timp deloc. Ești mereu într-o goană, lecție după lecție. Reduci eventual din orele care ar merita alocate comprehensiunii și interpretării textelor literare și celor de comunicare, pentru a putea acoperi toate conținuturile de gramatică. Programa impune studierea între șapte (la clasa a V-a) și zece (la clasa a VIII-a) texte de bază integrale, plus alte cîte cinci auxiliare pentru fiecare clasă. Le alergi. N-ai tihna de a sta cu ele. Redactarea n-ai timp să o exersezi, să îl ajuți pe elev să o deprindă. Alergi. Gramatică e înfiorător de multă și abordată preponderent analitic, nu normativ. Altfel spus, multă analiză gramaticală, puțină care să formeze deprinderi de scriere corectă. Noua programă te obligă să abordezi gramatica din perspectiva ultimei lucrări normative a Academiei Române, care aduce destule noutăți față de cea veche. Te upgradezi și tu, citești, te documentezi. Tot ce lucrezi pe acest domeniu raportezi la normele Gramaticii Academiei. Constați inadvertențe grave ale programei, care îngreunează abordarea conținuturilor. Spre exemplu, la clasa a VII-a, ai de introdus conceptul de coordonare în frază, de conjuncții coordonatoare, dar abia într-a VIII-a se prevede și propoziția subordonată. Or, coordonarea se poate face și între două sau mai multe propoziții subordonate. Îți bați capul cum să rezolvi aceste incoerențe.

Apoi, cînd să îți pui problema dezvoltării competențelor, te izbești de o altă problemă. Cum le evaluezi? Pentru că unele sînt atît de inoperant formulate încît nu permit descriptori de performanță. Să luăm celebra competență a interculturalității, „Exprimarea identității lingvistice și culturale proprii în context național și internațional“, respectiv o competență specifică, de la clasa a VIII-a, „Argumentarea unui punct de vedere privitor la elemente specifice ale culturii naționale / ale culturii altor popoare“. Ca sugestie metodologică, programa propune „dezbateri despre categorii de cărţi literare şi nonliterare, tipărite sau digitale, aparţinînd culturii majore şi culturii de divertisment“. Pe de o parte, complexitatea unor astfel de obiective este foarte ridicată, proprie unor alte vîrste. A dezbate este în sine o sarcină dificilă pentru gimnaziu, dar a o face comparînd categorii de cărți aparținînd unor culturi diferite este deja chiar descurajator. În plus, programa nu prevede posibilitatea de a da elevilor spre lectură alte cărți decît textele de bază și cele auxiliare. Apoi, formularea unor descriptori de performanță pe o astfel de competență, cu sugestia metodologică aferentă, te trimite tot într-o zonă a subiectivității.

Ca autor de manuale, te afli într-o situație ingrată. Dorești să oferi un produs de calitate, dar ești constrîns de programă să respecți strict litera ei. Altfel, nu cîștigi licitația. Ești conștient, desigur, că vii cu un manual foarte încărcat, dificil, dar nu ai cum să eviți dimensiunea normativă a programei. Apoi primești tot felul de critici de la părinți sau de la opinia publică, oameni nemulțumiți pentru că manualul e prea dificil sau prea încărcat. Dar tu nu faci decît să porți o oglindă prin fața programei. Nu ucideți, așadar, autorii de manuale, interogați mai bine autorii programelor școlare.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.