Trei ursitoare

1 octombrie 2015   PE CE LUME TRĂIM

O colegă, bună prietenă, mi-a povestit că a dat într-o zi peste un referat copiat cuvînt cu cuvînt chiar dintr-o carte pe care o scrisese şi o publicase ea însăşi. Îşi făcea griji că studenţii or fi ajuns s-o considere ramolită, incapabilă să-şi recunoască propriul text la lectură. S-a dovedit însă că lucrurile stăteau cu totul altfel.  

Întrebat cum şi-a alcătuit referatul, „autorul“ acestuia a răspuns, după un moment de ezitare: „Păi, prin downloadare“. Şi cum curiozitatea profesoarei nu s-a oprit aici, vrînd să afle şi dacă studentul ştia din ce scriere îşi trăsese producţia proprie, acesta, deja excedat, a răspuns din nou: „Aaaa, nu ştiu. Era un text luuung“. 

Arta copiatului acoperă o redutabilă paletă de genuri şi subgenuri şi răspunde unor motivaţii la fel de variate. Unii copiază ca să-şi ia vreun 5 salvator, alţii ca să-şi poată deschide, fără bătaie de cap, un cabinet de avocatură. Unii nici măcar nu se mai obosesc să copieze cu mîna şi cu mintea lor, dacă pot zice astfel. La ce bună zdroaba, cînd ai la dispoziţie un arsenal de lucrări de toate tipurile, la preţuri cît se poate de avantajoase? E drept, şi în privinţa asta există inconveniente. E mai greu să semnezi cu producătorul un contract de drepturi de autor, prin care să ţi se garanteze că nu te vei trezi cu aceeaşi lucrare apărînd sub alt nume, cine ştie de unde – poate chiar la colegul de bancă. Chiar aşa: la tarifele de mizerie care aud că se percep pe o lucrare de licenţă, de grad sau chiar de doctorat, ce pretenţii să mai ai de la bietul pălmaş care şi-a luat în sarcină să o compună? Şi rişti ca dup-aia, mai ales cînd ai izbutit să-ţi faci o frumoasă carieră, tot tu să tragi ponoasele: că ai fi copiat pe cutare, pe cutărică… Dreptate e asta? Servitorii muncii intelectuale nu mai au moral, nu mai au prinţip, profită cu neruşinare de imunitatea pe care le-o conferă discreţia pe care beneficiarii lor sînt constrînşi să o păstreze pe veci. 

Dar ceea ce preocupă opinia publică nu este atît debordanta tipologie a fraudei intelectuale, cît posibilităţile de a-i pune frîu. Mulţi se arată sceptici în privinţa asta. Eu, unul, am mai degrabă un optimism moderat.

A visa să stîrpeşti în totalitate plaga copiatului e utopic. La urma urmei, şi cetăţenii oneşti au nevoie de cîteva contraexemple, de la hoţi de buzunare la marii devalizatori de conturi, ca să se simtă satisfăcuţi de corectitudinea lor. Însă atunci cînd furtul devine regula, iar cinstea – excepţia, avem mari motive de îngrijorare. 

Nu ştiu dacă lucrurile stau chiar aşa în educaţie. Experienţa mea nemijlocită îmi spune că nu. Dar poate am funcţionat eu într-un mediu atipic, sau poate sufăr de orbul găinilor. Plagiarismul nu poate fi complet eradicat, însă poate fi drastic diminuat. Pentru asta e nevoie, cred, în principal de trei lucruri. 

Primul ţine de nivelul de informare şi de conştientizare în ce priveşte deontologia muncii intelectuale. Aici, universităţile sînt, în cea mai mare parte, pe drumul cel bun. Multe dintre ele au introdus în curriculum, încă de ceva vreme, cursuri, seminare şi ateliere despre drepturile de proprietate intelectuală, despre tehnicile de cercetare ştiinţifică, despre modalităţile de redactare a unei lucrări de specialitate etc. La licenţă, la dizertaţie sau la doctorat, studenţii semnează declaraţii pe proprie răspundere privind respectarea normelor de proprietate intelectuală. E un pic ridicol, însă, cum zice proverbul – „frica păzeşte bostănăria“. Măcar aşa n-o să mai zică nimeni că n-a văzut, că n-a ştiut… Se scriu şi se publică acum în universităţi, în beneficiul studenţilor, ghiduri de bune practici în derularea muncii intelectuale. Se fac întîlniri periodice pe astfel de teme. N-aş vrea să sune triumfalist ceea ce spun. În raport cu amploarea intuită a fenomenului, începutul e tardiv şi timid. Dar pare a prinde tot mai multă vigoare. 

A doua condiţie e sporirea transparenţei. Plagiarismul, ca şi ciupercile, creşte la umbră. Noi avem tendinţa de a pune combaterea lui în cîrca unor poliţii naţionale, precum CNATDCU sau, mai recent, Consiliul Naţional de Etică. În loc să pună farurile pe lumea academică, astfel de organisme, din păcate, adesea îi intensifică nebulozitatea. De parcă frauda intelectuală ar fi „corola de minuni a lumii“, iar misiunea lor ar fi aceea de a „spori a lumii taină“. 

Sînt ţări în care nu poţi ajunge la susţinerea tezei înainte ca aceasta să fi fost deja publicată de către o editură specializată în literatură ştiinţifică. Doctoranzii scot parale din buzunar ca să acopere costurile de tipar. Nu-i cazul pentru România. Dar e cazul ca şi la noi doctoranzii să ştie că, într-o formă sau alta, într-un răstimp anume, teza lor se va deschide accesului public, fie tipărită, fie în format electronic. Ideea este că mai mulţi ochi văd mai bine decît o singură pereche. Cu toate că, şi în privinţa normelor de transparentizare a cercetării, am reuşit să inventăm metode ingenioase de a le eluda. Precum aceea prin care autorul, îndrăgostit pînă peste urechi de opera sa, cumpără întreg tirajul acesteia de cum iese de pe poarta tipografiei. Pesemne, pentru a-l pune în lada de zestre sau în depozitul testamentar. „Urmaşilor mei Văcăreşti…“ 

În fine, mai e nevoie şi de un surplus de responsabilizare a celor care girează, cu voie sau fără voie, comportamentele reprobabile ale studenţilor sau ale colegilor. Aici mediul universitar, cel educaţional în ansamblu, se dovedesc mult mai reticente. Însă profesorii ar trebui să înţeleagă că erodarea autorităţii, de care se plîng în permanenţă, nu poate fi stopată atîta vreme cît refuzăm să ne asumăm, cu francheţe, atît reuşitele, cît şi eşecurile. Dacă nu facem asta, riscăm să păţim precum clasa noastră politică, a cărei imagine de ansamblu se duce zi de zi tot mai jos, spre iritarea politicienilor luaţi în parte. Despre această chestiune, însă, ceva mai mult săptămîna viitoare. 

Deocamdată, mă mulţumesc să închei urînd multă sănătate celor trei ursitoare ale înseninării peisajului nostru educaţional: înţelegere, claritate, răspundere. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur. 

Mai multe