Trei leacuri pentru ameliorarea securităţii româneşti şi europene

20 februarie 2018   PE CE LUME TRĂIM

Din perspectivă românească ori europeană, Conferinţa de Securitate de la München nu putea fi un prilej de mare veselie. Dar e uimitor cît de mult a putut deprima. Şi cît de puţini relevă remediile situaţiei actuale.

Ne putem, fireşte, minţi vreme îndelungată. Uneori chiar ani la rînd. Dar nu vom putea evita, la un moment dat, orice contact cu realităţile. Iar şocul confruntării cu ele poate fi dur. În materie de probleme de securitate nerezolvate, nimic nu înlesneşte mai mult luarea de contact cu ele decît anuala reuniune din februarie, care are loc în capitala Bavariei, cu participarea unor şefi de stat şi de guvern şi a multor experţi de pretutindeni.

Virtutea reuniunii e însă şi slăbiciunea ei. Căci, pe de o parte, oferă prilejul unor lideri din tabere adverse, chiar vrăjmaşe, să se întîlnească şi să intre într-un posibil dialog, dezamorsînd tensiuni. Dar, pe de alta, contribuie la sporirea confuziei multora cu privire la adevăratele obstacole din calea aplanării de tensiuni ori a restabilirii păcii în zone de conflict civil sau internaţional.

Înainte de a detalia unele din marile chestiuni pendinte, este util de consemnat că România, a cărei delegaţie a fost condusă la Conferinţa de la München de ministrul Apărării, Mihai Fifor, a trecut practic neobservată de actorii principali ai scenei internaţionale. Or, e păcat. Pentru că, potrivit unor date în fapt semnificative conţinute în raportul actualei ediții a Conferinței, peste 80% din cetățenii români favorizează intervenţia României în sprijinul aliaților NATO, dacă ar fi atacaţi de inamici. E vorba de o solidaritate de o amploare depăşită doar de polonezi, din care, în mod salutar, nouă din zece oameni ar favoriza aceeaşi susţinere.

Că oficialităţile de la Bucureşti nu se arată în stare să extragă capital de imagine din extrem de îmbucurătoarea aderenţă românească la alianţa nord-atlantică şi, măcar parţial, la valorile ei ţine de nivelul alarmant de corupţie, incompetenţă şi inepţie grevînd dregătoriile româneşti dominate de alianţa PSD ALDE. Unii din şefii lor cred, pesemne, că ar fi destul să se scoată în evidenţă des că România vrea să fie receptată ca un furnizor de securitate la Marea Neagră. Ceea ce ţara chiar este. Şi e bine că e. Dar România ar fi un furnizor net mai eficient de siguranţă pentru sine şi pentru alţii dacă ţara ar fi condusă cu profesionalism sporit.

Consensual e faptul că ne aflăm într-un moment de maximă complexitate pentru Europa şi întreaga lume. E o fază de pericole majore, dacă dăm crezare discursurilor rostite de principalii responsabili politici şi militari prezenţi la München, precum şi raportului Conferinţei, intitulat, simptomatic, „Spre hău şi înapoi“.

Or, ce poate fi mai rău pentru o ţară decît să aibă o conducere nepregătită să facă faţă unui cumul fără precedent de nori negri planînd asupra continentului?

Din păcate, problemele Europei şi ale lumii libere, din care încă mai face parte Bătrînul Continent, nu se rezumă defel la inadecvarea unor conduceri naţionale sau continentale. Ele ţin doar în parte de faptul că, în baza unor traume istorice şi a scutului american, Germania, principala putere continentală, s-a orientat spre pacifism şi şi-a redus masiv, decenii la rînd, atît bugetele militare, cît şi propensiunea spre apărarea manu militari a propriului teritoriu şi a valorilor democratice la care a aderat după 1945.

Ele se leagă, în foarte mare măsură, de erodarea acestor valori situate la temelia alianţelor occidentale. Ca şi de autoamăgirea care a însoţit-o. Deconcertant în cel mai înalt grad, bunăoară, e spectacolul anomaliei raporturilor cu o Turcie islamistă, o tiranie ce şi-a pus pe butuci şi independenţa Justiţiei, şi parlamentarismul, şi libertatea presei.

Deşi membru al NATO, acest stat, acuzat că practică epurări etnice în Kurdistanul sirian, ameninţă deschis SUA cu atacuri militare şi detaşează o delegaţie la München, care îl denunţă ca prezumtiv „terorist“ pe un respectabil om politic german, precum ecologistul de origine turcă Cem Özdemir. Regimul de la Ankara a silit, ca atare, poliţia Republicii Federale, ocupată oricum pînă peste cap să i păzească pe participanţii la Conferinţă, să-i ofere o protecţie specială, acasă la el, unui cetăţean cu o carte de vizită şi o biografie democratică ireproşabile, ameninţat de extremismul turcesc.

Nu mult mai puţin derutante sînt atacurile bucurînd Rusia, China comunistă, pe aliaţii lor ca şi pe islamişti, lansate de unii europeni asupra pilonilor punţilor transatlantice prin PESCO, aşa-numita Cooperare Structurată Permanentă. Cea din urmă riscă să dubleze capacităţile NATO. Într-un tîrziu, chiar şi secretarul general al alianţei nord-atlantice, Jens Stoltenberg, a sfîrşit prin a avertiza împotriva acestui pericol evident.

În fine, iritante rămîn ştirile privind butoiul cu pulbere sirian şi implicarea unor puteri mari, ori regionale, ca SUA, Rusia, Turcia şi Iranul, precum şi Israelul, într-un conflict potenţial mondial, în care s-a înregistrat recent uciderea, de către americani, a zeci, dacă nu sute de combatanţi ruşi după atacul celor din urmă asupra aliaţilor moderaţi ai Washing-ton-ului.

Amestecul Rusiei şi al aliatului ei iranian în zonă de partea unui criminal în masă ca dictatorul sirian Assad n-ar fi fost posibile fără anemia americană cu care s a soldat epoca Obama. Această imixtiune regretabilă nu generează încredere doar pentru că ministrul de Externe german, Sigmar Gabriel, alimentează iluzii utile Rusiei lui Putin privind o prezumtivă cooperare proximă a Vestului cu Moscova în contra Chinei.

Sub Trump, situaţia globală e încă departe de a se fi redresat, în parte şi din cauza ambiguităţilor politicii externe americane. Totuşi, e clar că fără SUA nu există securitate pentru lumea liberă.

Or, poate cea mai angoasantă evoluţie, în această privinţă, e poziţionarea Europei nu de partea aliaţilor ei naturali de peste Ocean, ori a puternic ameninţatului stat evreu, unica democraţie din Orientul Apropiat şi Mijlociu, ci, vai, de partea regimului fundamentalist islamic iranian şi a aliaţilor lui, în ciuda ambiţiilor genocidale ale teocraţiei persane şi în pofida ameninţărilor mutuale, iscate de tot mai alarmanta prezenţă militară a Teheranului la nord de graniţele israeliene.

Care ar fi, în aceste condiţii, leacurile de care are urgentă nevoie Europa? Îi trebuie ameliorarea grabnică a calităţii şi competenţei liderilor ei. Care, vulnerabili la amăgiri sau autoamăgiri, se manifestă ca şi cum ar fi uitat că sînt în slujba naţiunilor care i-au ales şi a libertăţii lor.

Apoi, are nevoie de consolidarea ataşamentului democratic al politicii lor externe şi de securitate, şi de ferma reorientare a acestora în funcţie de valori liberale, precum şi de o sporită voinţă de le apăra.

Şi, last but not least, într-o lume din ce în ce mai periclitată de irascibilitatea neostoită a unui grup tot mai numeros de furioase autocraţii, de dictaturi, mişcări şi regimuri totalitare, genocidale, e recomandabilă proxima întărire a iramplasabilei punţi transatlantice.

(articol preluat de pe dw.com

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.

Foto: wikimedia, Cem Özdemir

Mai multe