Trebuie acceptată monstruozitatea pentru a lupta împotriva ororii?
Dintre toate obiectivele pe care şi le propune noul preşedinte american, democratul Joe Biden, cea mai dificilă este reconcilierea dintre propriii săi concetăţeni. Lupta împotriva pandemiei va fi infinit mai uşor de dus, mai ales acum, că au apărut vaccinuri eficiente. Biden a anunţat şi măsuri pentru redresarea economiei, şi pentru asistarea celor defavorizaţi, şi în materie de justiţie socială, şi în ceea ce priveşte combaterea rasismului, a inegalităţilor, a poluării. America lui Biden doreşte, de asemenea, să-şi reasume rolul major avut pe plan internaţional, să-şi strîngă legăturile cu Europa, să grupeze într-o coaliţie de valori statele democratice… Nici unul dintre aceste generoase planuri nu va reuşi însă dacă falia toxică apărută între americani va continua să se adîncească.
Istoria mişcărilor de stînga din Europa este marcată de un fel de blestem: nume ilustre, militanţi sinceri, artişti talentaţi, spirite critice ascuţite nu au reuşit, în momente-cheie, să respingă în acelaşi timp şi oroarea, şi monstruozitatea. Iar mulţi dintre aceşti admirabili luptători pentru binele omenirii au prefereat să nu vadă monstruozitatea comunismului pentru a deveni mai eficienţi în lupta împotriva ororii capitaliste.
În acest sens, istoricul francez Thierry Wolton, în lucida sa Istorie mondială a comunismului, evocă rătăcirile multor intelectuali francezi, în frunte cu Sartre. În mod constant, ei au căutat un „paradis comunist” în care să creadă şi unde să-şi plaseze bazele strategice pentru a demola capitalismul. La început au crezut cu toţii în Uniunea Sovietică, apoi, cînd au realizat amploarea crimelor şi a monstruozităţilor comise de Stalin, s-au orientat spre China. Cînd au văzut că şi Mao este la fel de cinic şi calcă pe milioane de cadavre, şi-au imaginat că Pol Pot ar putea fi un simbol a revoluţiei pure, al reuşitei revoluţionare. Cînd şi Pol Pot a oripilat lumea cu masacrele sale, stînga franceză (şi în mare măsură cea occidentală) l-au luat în braţe pe Fidel Castro. Toate aceste fascinaţii succesive, devenite tot atîtea eşecuri, au fost o expresie dramatică a incapacităţii stîngii de a refuza celebra somaţie dacă nu eşti cu noi eşti împotriva noastră. Puţini, foarte puţini intelectuali au fost capabili, la jumătarea secolului trecut, să denunţe în acelaşi timp şi nazismul, şi stalinismul. Şi numai după decenii întregi de reflecţie şi de cercetări aceste două forme ale răului au fost declarate ca fiind echivalente.
Istoricul britanic Roger Moorhouse a publicat în 2014 o foarte importantă analiză despre pactul Ribbentrop-Molotov, iar cartea se intitulează The Devilsʼ Alliance: Hitlerʼs Pact with Stalin, 1939-1941. Merită să auzim cum sună acest titlu şi în română: Alianţa diavolilor…
Personal, observ cum în Europa apar, în mediile de stînga, semnele unei noi fascinaţii, mai precis pentru ideologia gîndirii politice corecte născută în universităţile americane. Pentru a-şi merita titlul de progresistă, o parte a stîngii începe să refuze să vadă excesele comise în numele aşa-zisei culturi a cenzurării („cancel culture”). Combaterea rasismului este o cauză justă şi necesită un efort colectiv în regim de urgenţă absolută. Dar în nici un caz nu trebuie tolerată o anumită tendinţă de transformare a antirasismului într-o incitare la un război între rase. Ororile comise în lunga perioadă a comerţului cu sclavi trebuie denunţate, dar este absurd să ceri astăzi blocarea carierelor pentru oameni ai căror strămoşi, în urmă cu trei sute de ani, au exploatat sclavi. Nimic mai sfînt decît protecţia minorităţilor şi recunoaşterea drepturilor lor, dar în nici un caz nu este acceptabil ca minorităţile să-şi impună o dictatură revanşardă. Epurarea patrimoniului cultural al umanităţii pe motivul că prea mulţi oameni albi au participat la construirea lui este o idee fascistă. Ca şi interdicţia de a mai pronunţa unele cuvinte, precum cuvîntul negru, pe motivul că ar stigmatiza o întreagă categorie de oameni.
În efortul de reconciliere a Americii, Joe Biden va avea de înfruntat două tabere extreme care sînt în aceeaşi măsură destabilizatoare pentru ţara sa, cît şi pentru lumea democraţiei în general. Indivizii care arborau în incinta Capitoliului, pe data de 6 ianuarie anul acesta, drapele sudiste, simboluri ale rasismului, sînt de fapt la fel de periculoşi ca şi cei care consideră că the white man este sursa tuturor relelor pe pămînt.
În Franţa au apărut nenumărate articole în ultimii ani avertizînd că preluarea mimetică, în Europa, a conflictelor şi a conceptelor ideologice vehiculate astăzi în America ar fi o catastrofă. Chiar şi unele publicaţii de stînga încep, în Franţa, să lanseze astfel de semnale de alarmă. Citez dintr-un articol apărut pe 16 ianuarie în Libération, el este semnat de universitarul şi scriitorul Thomas Clerc şi se referă la un anumit incident intervenit anul trecut în cursul unui meci de fotbal, cînd jucătorii uneia dintre echipe au refuzat să mai continue partida după ce l-au auzit pe un arbitru român pronunţînd cuvîntul negru: „Dacă nu mai putem spune negru pentru a desemna un om care este negru (şi la fel în cazul unui alb) înseamnă că orizontul nostru se întunecă. Militanţii postcoloniali au deja un argument, cel al asimetriei: cînd se desemnează pe ei înşişi ca fiind negri pentru a-şi afişa identitatea nu este nici o problemă, dar dacă numai negrii pot să-şi spună negri, atunci înseamnă că sîntem pe drumul care duce spre fascism”.
Pentru reprezentanţii spiritului critic în lumea liberă este foarte important în prezent să nu se lase terorizaţi de forţa cu care extremiştii de stînga şi de dreapta îşi declamă pseudoideile şi sloganele. În forme diferite, ei au acelaşi scop: distrugerea gîndirii libere şi instaurarea unui nou totalitarism.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.