Tratatul. A fi în istorie
Tratatul de Stabilitate, Coordonare şi Guvernanţă care se va semna la 1 martie este primul şi, deocamdată, singurul răspuns real al Uniunii Europene la criza datoriilor suverane. Că a venit tîrziu sau la timp, că va fi suficient sau că va mai fi nevoie de altele asemenea, că ne va face bine sau nu – asta se va vedea în timp. La noi, la Bucureşti, am depistat că, dincolo de certurile politice fără sens iscate în jurul semnării sale, se află un tip de problemă care are toate ingredientele de interes pentru cititorii Dilemei vechi. M-am întîlnit în ultimele săptămîni cu mulţi oameni care mi-au spus ce cred despre acest Tratat. Sentimentul multora este că nouă ni se cuvine un anumit respiro, o anumită scutire de la măsurile dure de discipinare bugetară, pentru că, pe de o parte, nu noi am generat criza şi, pe de altă parte, pentru că noi nu sîntem încă atît de dezvoltaţi economic precum cei din zona euro. Mai exact, disciplina e normală după un anumit dezmăţ, care a dus la dezvoltare. La noi, dacă nu sîntem foarte dezvoltaţi economic înseamnă că nici dezmăţ nu a fost. Prin urmare, de ce să ne disciplinăm.
Glumind doar pe jumătate, sîntem exact ca în bancul acela din anii comunismului, în care şefii statelor au fost anunţaţi că în cîteva zile vine sfîrşitul lumii – preşedintele american a suprimat toate legile şi a permis poporului său să facă orice doreşte înaintea apocalipsei, secretarul general sovietic a decis să se dea vodkă nelimitat şi gratuit poporului, preşedintele francez a anunţat că hainele scumpe şi parfumurile nu mai au preţ şi stau la dispoziţia oricui în orice magazin etc., doar Ceauşescu nu dădea nici un semn similar motivînd că nu avem a ne teme de vreun sfîrşit iminent al lumii, dat fiind că România e cu 100 de ani în urma tuturor. Exact aşa par a gîndi mulţi dintre cei care se întreabă, de pildă, de ce trebuie să ne încadrăm într-un deficit atît de strîmt, cînd noi nu am apucat să ne dezvoltăm serios prin deficite largi, aşa cum au făcut vreme de ani de zile ţările mai bogate decît noi. De fapt, subîntindem o altă întrebare. De ce nu am folosit deficitele mari pe care le-am avut şi noi de-a lungul anilor în dezvoltare? De ce nu am văzut mare lucru din faimosul deficit de 5% din anul de creştere economică cu 8%? Iarăşi, răspunsul e evident: pentru că niciodată nu am folosit deficitele în dezvoltare, ci în consum. Acum, cînd vremea deficitului a trecut pentru toată lumea, degeaba plîngem după el. Cînd a fost permis, nu l-am folosit bine. Acum, nu mai e permis. Şi, sincer, chiar dacă ar fi permis, nu am nici o garanţie că am folosi deficitul pentru dezvoltare. Deficitul bugetar este precum colesterolul. Şi bun, şi rău. E bun dacă îndeplineşte două condiţii: dacă e finanţabil şi dacă e folosit pentru dezvoltare. Dacă e greu finanţabil, adică banii cu care îl acoperi vin la un preţ mult prea mare şi e folosit în consum e rău. Diferenţa dintre bun şi rău în acest caz e dată de responsabilitatea politicienilor care guvernează. Dar această discuţie nu va mai fi decît pur teoretică de acum înainte, pentru mulţi ani, în Europa, cel puţin. Nu cred că ne va mai fi dat în cursul vieţii noastre de acum înainte să măsurăm responsabilitatea guvernanţilor după cum se poartă cu deficitul, din simplul motiv că deficitul mare va fi interzis de acum înainte. Dar nu despre economie şi problema deficitului vreau să scriu aici, ci despre altceva mai interesant, cred, pentru dilematici. Am simţit în spatele tuturor opiniilor despre acest Tratat (vorbesc despre opiniile necariate de resentiment politic) un mod duios sau, dimpotrivă, pragmatic de înţelegere a mersului României prin istorie. Astfel, unii compatrioţi cred că putem fenta, la limită chiar boicota, istoria. Putem, la o adică, să ne sustragem încercărilor prin care trece toată lumea. Propunerea e genuină: nu e nimic fraudulos aici, nu e deloc o propunere de a păcăli pe cineva, după cum nu e un motiv de exasperare cioraniană. Pur şi simplu, mulţi se întreabă de ce Dumnezeu nu facem un pas discret la o parte din acest pluton de ţări care instituie rigoare bugetară. Dacă tot sîntem neînsemnaţi, tot nu contăm, tot sîntem mici, măcar să tragem unicul folos din asta, şi anume să ne aşezăm cuminţei de-o parte, că n-o să se bage de seamă. Alţii admit că nu putem face aşa ceva, dar o derogare, acolo, pentru cei mai amărîţi, s-ar putea obţine.
Dacă mă îngrijorează ceva nu e că unii gîndesc aşa, ci numărul celor care gîndesc aşa. Sînt mulţi şi fac parte exact din acea majoritate morală tăcută pe care se întemeiază orice naţiune. De aceea, dau spuselor lor o importanţă mai mare decît ţipetelor celor obişnuiţi cu platourile de televiziune.