Totul cere timp între oameni

23 februarie 2022   PE CE LUME TRĂIM

Încep prin a explica, în cîteva cuvinte, cam care ar fi bine să fie pașii parcurși de un profesor atunci cînd își pregătește o lecție. După cum toată lumea cred că știe, programele școlare actuale au ca finalitate formarea unor competențe. În număr de patru-cinci, competențele generale prevăzute de programe au subsumate cîte trei-patru competențe specifice. Fiecărei competențe specifice i se asociază seturi de conținuturi care trebuie asimilate în așa manieră încît prin interiorizarea lor să se formeze respectivele competențe. Ca să dau un exemplu oarecare, în clasa a VIII-a, la limba și literatura română, există competența generală 2. Receptarea textului scris de diferite tipuri, competența specifică 2.1. Recunoaşterea modurilor în care sînt organizate informaţiile din texte literare și nonliterare, continue, discontinue și multimodale, iar un conținut menționat de programă care se poate asocia acestei competențe specifice este Narativul literar. Ei bine, chiar dacă te ghidezi în construcția lecției pornind de la manual, care are el grijă să cam facă legăturile importante, tu, ca profesor, cînd pregătești o lecție trebuie să corelezi aceste date ale programei cu textul pe care îl propui pentru studiu, cu metodele pe care le vei folosi, cu niște obiective operaționale pe care le formulezi tu. Adică, altfel spus, dacă studiezi, spre exemplu, „Iapa lui Vodă” de Mihail Sadoveanu, într-o oră vei urmări, eventual, și asimilarea conceptului de narator, în mod particular cum se schimbă rolurile dintre naratori și personaje în acest text. Cînd îți împarți lecțiile pe care le aloci studiului acestui text, te vei gîndi ce faci în fiecare oră și, într-una dintre ele, îl vei avea printre conținuturile transmise și pe acesta. Dar nu doar atît: vei stabili că demersul tău vizează formarea competenței specifice 2.1, respectiv a competenței generale 2. Ei bine, pentru a te asigura că parcurgi acest demers, vei stabili și niște obiective operaționale, care nu sînt altceva decît instrumentele cu care operezi tu, asigurîndu-te că ajungi la rezultatul dorit. De exemplu, un obiectiv operațional, care este subsumabil competenței specifice, ar putea fi formulat astfel: La finalul orei, elevii vor putea să precizeze personajul care devine narator în povestirea „Iapa lui Vodă“. Mergînd la un alt nivel, un alt obiectiv operațional ar putea fi formulat astfel: La sfîrșitul orei, elevii vor putea distinge, într-un text la prima vedere, între personaje și narator. De ce spun că este un alt nivel? Pentru că vizează o apropiere mai mare de competența generală, prin faptul că o informație asimilată prin studiul unui text se transferă înspre un text nestudiat. Așa reușești, ca profesor, să îți atingi și tu obiectivele. Lucrurile acestea nu sînt spuse explicit în programă. Nici nu ar putea fi spuse, pentru că ar deveni o carte întreagă, cel puțin, dar și pentru că ar eluda libertatea profesorului în privința organizării de ansamblu a demersului său didactic, pe parcursul unui semestru, al unui an sau al unui ciclu de școlarizare. Corelarea dintre ele o face profesorul.

Apoi, mai este o chestiune. O lecție, după ce ai stabilit toate aceste corelații, presupune și un demers, cum intri în oră, cu o secvență de început, prin care faci legătura cu ceea ce știu deja elevii din experiențele lor de viață sau de învățare livrescă, apoi cum introduci noile conținuturi, cum le fixezi, cum le evaluezi apoi și cum le transferi. Ce metode folosești în fiecare dintre aceste secvențe. Toate astea cer o organizare. De aceea s-a inventat conceptul de Plan de lecție. Sau, dacă vreți, Proiect didactic, Design de activitate etc.

Cînd am intrat eu în învățămînt, trebuia să faci plan de lecție pentru fiecare oră, pînă la obținerea definitivatului, adică trei ani. Planurile trebuiau avizate de director sau, în cel mai rău caz, de șeful de catedră. Nu aveam calculator. Îmi amintesc cum le făceam pe foi A4, dar nu pe hîrtie de xerox, căci era scumpă, ci pe hîrtie de scris sau pe foi de caiet. Foile A4 le împătuream în două, fiindu-mi mai la îndemînă formatul rezultat. De obicei, un plan de lecție era de minimum trei pagini ale unei astfel de foi împăturite în două, dar de multe ori ajungeam la a doua foaie. Desigur, nu întotdeauna erau planuri ca la carte, ci aduceau uneori cu niște schițe. Dar din care nu lipseau niciodată obiectivele operaționale și pașii lecției. Cînd am avut inspecția pentru examenul de definitivat, aveam cîteva teancuri cu astfel de planuri-schițe, fără nici o exagerare.

De ce toată această poveste? În zilele noastre, nu este reglementată obligativitatea planurilor de lecții pentru toate orele pînă la obținerea definitivatului. Care examen se poate promova după un an de predare, nu după trei, cîți erau odinioară obligatorii pentru stagiatură. Metodologia examenului pentru obținerea definitivării în învățămînt prevede că, la evaluarea portofoliului profesorului, acesta trebuie să prezinte zece planuri de lecții. Deci obligativitatea este mult redusă față de ce era odinioară. De la trei ani la un an, de la fiecare lecție la zece lecții. Totuși, prin tradiție și prin fișa postului unui debutant, se poate prevedea necesitatea alcătuirii lor pentru toate lecțiile pînă la obținerea statutului de profesor definitiv.

Ei bine, zilele trecute, într-un grup dedicat profesorilor de pe Facebook, o profesoară debutantă scria: Bună seara! E primul meu an în învățămînt, sînt suplinitoare și pînă acum a trebuit să fac planuri de lecții pentru fiecare oră, menționez că nu sînt înscrisă pentru definitivat. Acum am stabilit cu profesoara îndrumătoare să fac doar schițe, dar și așa îmi ia mult timp. Asta e normal? Toți debutanții trebuie să facă schițe sau planuri de lecții? Mulți comentatori îi dădeau dreptate. Au fost și comentatori care s-au întrebat cum poate să țină o lecție fără să o aibă pregătită măcar ca schiță. Și eu mă întreb asta. Probabil citind din manual lecția, pur și simplu, și rezolvînd exercițiile de acolo. Dar asta nu înseamnă o lecție pregătită. Este adevărat, sînt lucruri care cer timp. Dar este o muncă cu copiii, deci cu oameni. Și totul cere timp între oameni. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Mai multe