Toți sîntem puțin luați

Îmi povestește o prietenă, directoare de școală rurală, că are un cadru didactic nou, care predă, de fapt, în mai multe unități școlare rurale, cu care are probleme. Este o profesoară cu evidente disfuncționalități de comportament, avînd dificultăți majore de relaționare cu oamenii, în general, și cu elevii, în special. Nu stăpînește clasele, predarea este pentru ea un efort continuu, se află mereu în situații de stres major. În fapt, predă mai mult tablei, singura cu care are o relație netensionată. Elevii nu o ascultă, fac vacarm, ea nu găsește mijloace să-i potolească, directoarea trebuind să vină în repetate rînduri să tempereze vociferările acestora sau bășcălia, rîsul lor. Elevii ies din oră, se întorc după cum au chef, autoritate zero, ba chiar risc, la o adică, de accidente. Iar în acest context, profesoara nu pare deloc conștientă de situația ei. Nu foarte diferită îi este relația cu lumea, în general, avînd dificultăți de comunicare, de înțelegere, de acceptare a mesajelor etc. Cum să spun, nu este vorba despre o modestă sau slabă stăpînire a unor metode didactice, a unor strategii sau a materiei. Nu este vorba despre o dificultate moderată de relaționare de tipul timidității, nu. Este vorba despre disfuncționalități dintr-un spectru maladiv, le vezi, le percepi clar, deși ele nu au fost indicate ca diagnostic de către medicina muncii, atunci cînd a dat avizul de „apt pentru a fi profesor”. 

Directoarea îmi spune că nu are de gînd să facă nimic pentru a o îndepărta din școală și din sistemul educațional. Tot ce își dorește este să o poată monitoriza cît mai eficient pentru a nu se întîmpla ceva, să țină sub atenție elevii în timpul orelor ei, sperînd ca în anul următor să nu mai ajungă să predea în școala condusă de ea. De ce nu vrea să facă mai mult? Să deschidă calea unor examinări psihiatrice, să solicite evaluări externe și, eventual, desfacerea contractului de muncă? Pentru că este extrem de complicat și foarte posibil să nu ajungă la nici un rezultat, doar să consume energie. Cunoaște situații similare, directori care au încercat să ducă demersurile mai departe și care s-au împotmolit în cele din urmă. Și are dreptate. 

Îmi amintesc eu însumi despre un caz pe care a trebuit să îl gestionez, ca inspector școlar de limba și literatura română, cu ani în urmă. Am mai relatat despre el, cred. Venită din alt județ, prin transfer (iar colegul din județul respectiv răsuflase ușurat, mai că făcea mișto de mine), avea un diagnostic pus, dar unul care îi permitea să intre la clasă, sub rezerva controalelor medicale periodice și a respectării tratamentului medicamentos. Acum, cum să spun, profesoara lua tratamentul, probabil, fapt care o ținea pe picioare, dar nu reușea să aibă prestație didactică nici pe-aproape de un nivel funcțional, darămite unul onorabil. Era lipsită total de vitalitate, nu reușea să treacă de marginea catedrei, o timorau elevii, intra în conflicte cu ei, apoi cu părinții, un dezastru continuu. În plus, se neglija total pe sine, ca igienă, toaletare, vestimentație. În fiecare an se muta în altă școală, an de an de la capăt, apăreau aceleași probleme transferate în alt mediu școlar. Am văzut-o la ore, am încercat să o consiliez, peste tot a beneficiat de sprijin, de ajutorul colegilor și al directorilor, dar, săraca de ea, nu că ar fi fost condamnabilă, pur și simplu nu putea face față acestui mediu, cel educațional, cu specificul său, cu număr mare de colective de gestionat. S-a mutat, în cele din urmă, din nou, în județul din care venise. 

Dezvolt exemplele și reflecțiile acestea pe fondul unei știri citite zilele trecute, cum că în învățămîntul universitar se va cere o evaluare medicală și psihiatrică anuală. În sistemul educațional preuniversitar nu se cere evaluare psihiatrică, ci medicală și psihologică. Acum, este adevărat, simt o suprapunere tautologică între termenii care vor viza colegii universitari, pentru că, în fond, medicalul include psihiatricul. Din păcate, în privința preuniversitarului, evaluările acestea psihologice sînt mai mult formale și nu am auzit cazuri în care ele să nu acorde dreptul de practicare a profesiei. 

N-aș vrea să fiu înțeles greșit. Toți sîntem puțin luați. Și am toată compasiunea și empatia pentru cei și cele care duc poveri grele psihiatrice sau psihologice. Aș scrie chiar cu majuscule, ca să sară în ochi: AM! Oameni care au nevoie de oameni și de susținere, de ajutor, de tratament, poate de job-uri care să-i ajute să se susțină. Mulți poate ar face față excelent în alte domenii, unde nu este nevoie să gestionezi colective de copii, de adolescenți, de tineri. În servicii care presupun interacțiuni umane mai puține și mai securizante. Căci locul unora chiar nu este în învățămînt. Le este lor greu, pe de o parte, și pe de altă parte fac foarte grea viața celor care trebuie să-i gestioneze. Însă cel mai trist este că elevii nu beneficiază de pe urma lor de acces la educație. 

Sistemul educațional și cel medical sînt, e impresia mea, oarecum ineficiente și neasumate în privința cazurilor de acest fel. Ineficiente preventiv, căci ar trebui să identifice și să interzică intrarea la clasă a celor care manifestă tulburări, respectiv ar trebui să poată gestiona cu proceduri clare și ferme scoaterea de la clasă a celor care devin pe parcursul carierei victime ale unor tulburări.       

Cazurile de disfuncționalități psihologice sau psihiatrice la catedră sînt realități cu impact profund asupra calității educației oferite elevilor. Profesori cu evidente dificultăți de comportament și relaționare continuă să predea fără intervenții semnificative. Conștienți de provocările prezentate de astfel de situații, optăm adesea pentru o abordare pasivă, bazată pe monitorizare și gestionare a riscurilor, evitînd demersurile mai incisive.

În mod similar, se observă și în sistemul medical o abordare formală și limitată în evaluarea psihiatrică a cadrelor didactice. Evaluările psihologice, deși existente, par a fi mai mult o formalitate decît un instrument eficient în prevenirea sau gestionarea problemelor de sănătate mintală.

O reflecție mai profundă asupra modului în care sistemele educaționale și medicale pot colabora mai eficient pentru a preveni și gestiona problemele de sănătate mintală ale cadrelor didactice ar fi necesară. Elevii merită un mediu educațional sigur și stimulativ, iar profesorii au dreptul la un sprijin adecvat pentru a-și desfășura activitatea într-un mod sănătos și eficient.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.