Toți copiii domnului Iliescu

16 ianuarie 2019   PE CE LUME TRĂIM

A provocat un pic de rumoare ieșirea pe blog a fostului președinte Iliescu. Un text rațional care investighează scurt poziția României în anul în care țara se află, pentru prima oară, la conducerea Consiliului Uniunii Europene.

E sfîrșitul unei etape, spune Ion Iliescu. Aceea a aderării. Urmează etapa integrării, aceea în care România participă activ la dezbaterea europeană. Iar sensul acestei participări este acela de a preveni instituirea unei Europe a cercurilor concentrice, lucru care, deloc greșit, este văzut ca o reducere a democrației în blocul comunitar.

Merge mai departe fostul președinte și avertizează, din nou corect, că soluția durabilă pentru criza internă a României este întoarcerea la politică. În final, Ion Iliescu avertizează că alegerile pentru Parlamentul European trebuie să opereze ca o selecție de oameni cu o oarecare valoare:

„Demnitatea de europarlamentar nu este, nu poate fi, o recompensă pentru niște politicieni, sau clienți ai lor, ci o împlinire pentru cariere politice exemplare, în slujba cetățenilor și a națiunilor europene. Este momentul ca elitele politice să se întîlnească din nou cu cetățenii, pe agenda publică, și cu un proiect comun, acela al integrării europene, de care să se bucure toți membrii Uniunii.“

Greu de contrazis. Dar și greu de luat în serios.

Un banal exercițiu de memorie ne arată că, prin jocul fuziunilor, sciziunilor și al sorții, cam două treimi din spectrul politic românesc își are originea în acțiunea politică a fostului președinte. Există, pe de o parte, ramura FSN-FDSN-PDSR-PSD/ProRomânia/UNPR și, pe de alta, ramura mai complicată, FSN-FSN(PD)-PDL-PNL/PMP. Despre PNL aș adăuga că, în perioada în care nu a beneficiat de infuzii directe de foști membri ai diferitelor variante de FSN, a colaborat în momente-cheie cu partidul fostului președinte. Guvernul Stolojan este un astfel de exemplu, protocolul pentru „combaterea extremismului“ din debutul guvernării Năstase e altul și, mai recent, USL.

Altfel spus, dacă azi politica românească nu arată bine, dl Iliescu are o responsabilitate specială. E greu de reprodus în zilele noastre influența uriașă asupra mediilor politice românești exercitată de fostul șef al statului. Liviu Dragnea, cu toate visele și planurile sale de feudalizare a statului, nu va avea niciodată o astfel de anvergură.

Atît de puternic a fost sistemul creat în jurul fostului președinte încît a fost nevoie de mai bine de zece ani de la retragerea sa din orice funcție politică pentru a fi martori la apariția unor partide cît de cît relevante și fără legături de orice fel cu FSN-ul primoridial.

Un cuvînt al domnului Iliescu, în vremurile în care era mai activ decît astăzi, distrugea cariere, schimba litera sau sensul unor legi și impunea schimbări majore de direcție ale felului în care era administrată țara. Sînt multe de spus despre relevanța fostului președinte și probabil va veni și vremea acestor analize, însă aș da un singur exemplu care să ilustreze modul capricios în care dl Iliescu și-a înțeles datoria publică. Sub mandatele sale s-au produs două evenimente esențiale pentru România anilor ’90: conflictul interetnic din martie ’90 de la Tîrgu Mureș și binevenita reconciliere româno-maghiară din 1996, gest care, probabil, l-a costat pe fostul președinte obținerea unui nou mandat. Asupra ambelor evenimente este prezentă umbra lui Ion Iliescu.

I-a plăcut lui Ion Iliescu să lucreze pentru propria imagine în istorie. Sub un alt mandat al domniei-sale s-au desfășurat negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană, însă tot atunci s-au pus bazele unui stil autocratic de guvernare al cărui vîrf de lance a fost Adrian Năstase, stil imitat și dezvoltat de urmașii celor doi la conducerea principalului partid de guvernămînt. În vremea în care încercam să convingem UE să ne accepte, dl Iliescu condamna din vîrful buzelor așa numitul „capitalism de cumetrie care s-a format în România, unde un grup de indivizi interesați parazitează finanțele statului, naționalizînd pierderile lor și reținînd tot profitul“. Asemenea vorbe n au fost aproape niciodată urmate și de acțiuni concrete, deși fostul președinte avea la dispoziție influența și mijloacele necesare pentru a bara accesul în funcții politice și administrative al unora dintre cele mai toxice personaje din istoria recentă a României.

De la Ion Iliescu s-a așteptat întotdeauna să își folosească puterea, fie ea efectivă sau simbolică, și altfel decît de dragul propriei moșteniri sau a simplului ei exercițiu. Așa se explică și tracțiunea pe care a căpătat-o la finalul lui 2018 dialogul său cu Paul Cozighian publicat de Le Figaro. Exista speranța că, poate acum, cînd nu mai are mai nimic de pierdut sau de cîștigat, dl Iliescu va interveni decisiv pentru a-și corecta moștenitorii politici înainte de a trimite țara pe un drum fără întoarcere. A preferat să mintă stupefiant, susținînd că i-au fost atribuite citate nereale.

Sub domnia copiilor săi, bunăvoința de care se bucură fostul președinte atunci cînd mai intervine public este, din punctul meu de vedere, prost plasată. Sistemul politic pe care fostul președinte îl lasă în urmă spune mai multe despre domnia-sa decît orice apel generic la echilibru, consens sau decizii politice raționale. Aceea este adevărata sa moștenire. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.

Mai multe