Tot despre ospețe

Cu puţin timp în urmă, m-am ocupat în această rubrică de experimentul pantagruelic la români. Cel puțin așa cum îl percepeam eu în tinerețe. Nu am luat însă în consideraţie atunci și ecourile internaţionale ale fenomenului (de asemenea, din vremea juneții mele). Nu o dată am fost nevoit să dau explicaţii străinilor care ne vizitau, în legătură cu fixaţia compatrioţilor mei de a-i transforma – cu orice preţ – în cisterne cu alcool sau depozite (ambulante) de ADN animal. Trebuie totuşi să recunosc faptul că şi musafirii noştri (mai ales vesticii) arătau interes pentru modelul ospitalier balcanic, nefiind neapărat oripilaţi de perspectiva unor festinuri rabelaisiene odată ajunşi pe meleaguri româneşti. Priveau „tortura” la care urmau să fie supuşi cu un amestec de curiozitate/plăcere bolnavă şi angoasă/durere stimulativă. Tentaţia momentului rămînea mai puternică decît spaima consecinţelor şi numai în acest mod îmi pot explica de ce, de-a lungul anilor, am avut de transportat prin Iaşi numeroşi profesori britanici ori americani căzuţi în prostraţie după interminabilele „cocktail”-uri moldoveneşti.

Interesantă apărea înclinaţia unora dintre aceşti străini către justificarea slăbiciunilor proprii cu foarte elaborate argumente teoretice sau culturale. Îmi amintesc şi astăzi discuţia avută cu un profesor american, pe care l-am aşteptat la Otopeni pentru a-l aduce, cu bine, în primitorul tîrg de la poalele Copoului. Auzise printre colegii săi – ce avuseseră bucuria să ne viziteze anterior – că românii îşi supun musafirii dificilelor iniţieri gastronomice, în interiorul unui program de ospitalitate axat fundamental pe ceremonialul digestiv. I-am confirmat (crezui eu) aprehensiunea, recomandîndu-i comportamentul ponderat şi rezistenţa la ispită. Spre uimirea mea însă, interlocutorul meu împărtăşea o convingere radical opusă, susţinînd că a pune totul pe masă înaintea străinului i se părea un gest elegant, ancorat într-o spiritualitate exemplară. Am fost de acord, cu menţiunea că totuşi exacerbarea pătimaşă a obiceiului şi, în primul rînd, judecarea nerespectării lui drept afront personal schimbă puţin datele problemei, făcînd apel la instrumentele psihanalizei. Nici gînd ca americanul să schiţeze vreun zîmbet. Aş putea spune mai degrabă că mă privea cu asprime, din spatele ochelarilor cu lentile fine, ca pe un trădător de cultură nativă. „Nu e nimic psihanalitic atunci cînd, în semn de ospitalitate, preaplinul meu devine și preaplinul tău”, adăugă el sever. Am evitat să-l contrazic, mai ales că exerciţiul ospitalităţii începuse deja – cu mine în postură de executant –, iar o mică răceală între noi plutea ameninţător la orizont. 

La urma urmelor, de ce n-aş fi acceptat faptul că există în voioşia culinaro-bahică a întîlnirilor noastre de peste an un indiciu de deschidere emoţională, cu rădăcini arhaice şi ritualice? Nu mănînc abundent doar pentru a umple golul frustrărilor din alt plan, ci şi pentru a sărbători comuniunea cu aproapele meu... Ca atare, americanul amintit avu parte de experiențe epifanice pe parcursul scurtei sale vizite la Iaşi. Pentru a fi mai integrat în atmosferă (era iarnă tîrzie cînd venise aici), îşi cumpără din piaţă o căciulă mare de blană, „asortînd-o” triumfal unei haine de piele maro, blugilor şi cizmelor cu vîrful ascuţit. După 48 de ore de invitaţii fără sfîrşit la mese şi recepţii (plus 50 de minute de curs formal, „stropit” la rîndul său cu refreshments), omul ajunsese să vorbească puţin şi să zîmbească mult, aproape fără motiv. L-am condus într-un tîrziu la hotelul unde avea cazarea. Păşea nesigur şi făcea gesturi curioase cu mîna. Am comis greşeala să-l întreb dacă totul era în regulă. S-a oprit, continuînd să zîmbească duios şi privindu-mă apatic de sub căciula miţoasă, prin lentilele fine care abia se mai vedeau. Apoi guiţă o singură dată, scurt şi ascuţit, pornind în viteză din loc. Am alergat îngrijorat după el, deoarece începuse să meargă cu spatele, fluturînd braţele în aer, într-un balet grotesc, de alternanţe imprevizibile…

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.