Tonomat

7 aprilie 2021   PE CE LUME TRĂIM

Am descoperit cu surprindere, săptămîna trecută, că termenul tonomat și-a extins mult sensul, în vorbirea unor contemporani ai noștri: denumirea aparatului automat care reproducea la comandă piese muzicale este folosită, fără ezitare, pentru a desemna automate de alimente, băuturi etc. Declarații ale poliției și articole jurnalistice au vehiculat intens desemnarea improprie: „Prins că a spart tonomatul de la Unirii după o postare pe Facebook” (gandul.ro); „au fost sparte mai multe tonomate din zona Unirii” (revista22.ro); „Cum au distrus cîțiva protestatari din București o stație de autobuz, un tonomat de băuturi răcoritoare și un ecran electronic” (g4media.ro); „distrug și jefuiesc două tonomate cu mîncare și sucuri” (newsweek.ro); „Vitrine, mobilier stradal, tonomate de alimente, stații de autobuz, geamuri ale unor mașini, distruse” (ziaruldeiasi.ro) etc. De altfel, în Internet se pot găsi și alte variante de extindere: pentru automatul de cafea și chiar pentru cel de bilete – „cafeaua de la tonomat” (YouTube); „cum cumperi bilet de tren de la tonomat” (ibidem).

Am întîlnit totuși în aceste zile și articole scrise cu grijă pentru corectitudinea lingvistică, în care în titlu și în text apăreau doar „automate cu mîncare”, „automate stradale”, sensul impropriu ivindu-se doar într-un citat din comunicatul Poliției București: „două tonomate sparte și golite de alimente” (digi24.ro). Au fost și reacții critice, în comentariile unor cititori care indicau termenul corect – automat – sau dezvoltau ironic tema „tonomatului cu mîncare”: „cred că nu avea în playlist manele, din această cauză a fost vandalizat” (reddit.com).

Dicționarele noastre indică sensul exact al termenului: „aparat cu discuri muzicale care se schimbă automat prin introducerea unei fise, folosit mai ales la baruri și restaurante” (Florin Marcu și Constant Maneca, Dicționar de neologisme, 1986); „pick-up semiautomat care se declanșează cu ajutorul unei monede sau al unui jeton și care are un sistem selector de discuri” (DEX). Extinderea semantică s-a produs pe baza unor elemente comune (introducerea de monede, distribuirea automată), în condițiile în care tonomatul fusese deja o prezență în viața cotidiană de la noi și, desigur, în condițiile necunoașterii obiectului de către noile generații. Se poate vorbi de o familiaritate a celor mai în vîrstă cu tonomatul, existent încă din anii ’60 în restaurante din România comunistă – în care, în schimb, automatele de mîncare și băutură au fost cel mult o apariție meteorică. În epoca noastră, însă, mijloacele electronice de reproducere a pieselor muzicale au aruncat în uitare tonomatul. Sensul propriu al cuvîntului era totuși destul de puternic acum aproape 15 ani, atunci cînd a fost folosit metaforic de către președintele Băsescu, pentru a-i caracteriza depreciativ pe ziariștii care nu își exprimă propriile opinii, ci „cîntă pe bani”, reproducînd ceea ce li se cere prin comandă politică sau patronală.

Dincolo de folosirile improprii actuale, cuvîntul tonomat merită atenție și din punctul de vedere al originii sale. Automatul muzical este denumit, în foarte multe limbi, printr-un împrumut lexical din engleza americană – jukebox. Româna pare a fi singura limbă care folosește termenul tonomat – pe care dicționarele noastre îl dau ca provenind din germană. În germană, termenul curent este însă Jukebox (Wikipedia și Duden online). De fapt, originea denumirii românești este într-adevăr germană, dar puțin mai complicată: tonomat este rezultatul unei antonomaze, mai exact al procesului de transformare a unui nume de firmă într-un substantiv comun care ajunge să denumească o întreagă categorie de produse. Informațiile din Internet sînt destul de puține, dar confirmă existența firmei germane Tonomat, din Neu Isenburg bei Frankfurt, care producea în anii 1953-1965 automate muzicale cu denumirile Teleramic, Panoramic etc. și care și-a schimbat apoi numele în Canteen. Hazardul importurilor epocii a făcut probabil ca în română tocmai numele inițial al acestei firme să devină substantiv comun. Cuvîntul a fost inclus încă din 1966 în ediția a doua a Dicționarului de neologisme al lui Florin Marcu și Constant Maneca. În Dicționarul limbii române (DLR), termenul este ilustrat printr-un citat din revista Viața Românească, din 1970: „Urcam pe terasa restaurantului – unde era café-barul și tonomatul – puneam fiecare cîte cinci monede de cîte un leu”. Se poate adăuga, din aceeași perioadă, un citat din romanul Maria și marea (1973), al lui Radu Tudoran: „Chelnerul pusese pe masă un pumn de monede pentru tonomat”. Există totuși o atestare și mai veche, care poate ilustra răspîndirea termenului: în revista Teatrul, numărul 5 din 1962, este descris spectacolul de revistă Șapte note potcovite, de la Teatrul „Constantin Tănase“, în care era inclusă și melodia Tonomat, de Elly Roman.

Oricum, a denumi astăzi tonomat orice fel de distribuitor automat e comic și iritant pentru cei care cunosc sensul propriu al cuvîntului – și inutil pentru ceilalți, de vreme ce simplul automat (de cafea, de alimente etc.) își poate îndeplini foarte bine funcția în comunicarea cotidiană.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe