Ţîţă de mîţă
Expresia colocvial-argotică ţîţă de mîţă, cu rol de intensificare şi apreciere superlativă, e destul de surprinzătoare. Atestările sale în scris nu par mai vechi de cîteva decenii, dar, în ciuda noutăţii, originea expresiei nu e deloc evidentă. Desigur, reperul comparaţiei nu e de luat în serios ca etalon al perfecţiunii; mai curînd este vorba de o formulă glumeaţă, bazată pe joc de cuvinte şi pe asocierea sonoră a cuvintelor care o compun.
Formula superlativă – folosită ca adjectiv şi uneori ca adverb – e destul de cunoscută în prezent. Are deja şi atestări literare, de exemplu la Dumitru Radu Popescu – „Domnilor... e colosal... va ieşi un studiu! Ţîţă de mîţă!” (Rezervaţia de pelicani, 1983); „Va ieşi o teză de doctorat ţîţă de mîţă!” (Moara de pulbere, 1989), la Dan Lungu – „Nu mai ştiu cum ne-am miştocărit mai departe, dar ţin minte că am băut o sticlă de rom a-ntîia, ţîţă de mîţă, cum se zice...” (Băieţi de gaşcă, 2005) –, la Cristian Tudor Popescu – „una de prin nordu Moldovei, douăşunu de ani, ţîţă de mîţă...” (Cuvinte rare, 2009) etc. În textele de pe Internet, sintagma poate produce lecturi extrem de derutante, în lipsa diacriticelor (tata de mata); am completat şi am uniformizat, de aceea, ortografia exemplelor: „E un băiat ţîţă de mîţă” (click.ro); „mi-ai făcut de shis kebab. Am mîncat în Turcia, tîţă de mîţă de bun” (reteteinimagini.ro); „Am nevoie de o siglă, de un logo «ţîţă de mîţă». Inteligibil de pe Marte” (gsp.ro) etc.
E foarte posibil ca expresia să provină dintr-o simplă amplificare prin rimă – procedeu frecvent în limbajul popular şi argotic – a unui cuvînt cu sens superlativ. În acest caz, cuvîntul mîţă ar fi apărut doar ca rimă la ţîţă. Iar baza de la care s-a dezvoltat jocul aliterativ – şi aici intrăm şi mai adînc în domeniul presupunerilor – s-ar putea să fie cuvîntul ţuţ, care are – tot în limbajul colocvial – şi rolul de a exprima, interjecţional, admiraţia. E o valoare neînregistrată de dicţionarele generale şi care nu are atestări prea vechi; apare totuşi în literatura din ultimele decenii – „Hai că eşti o femeiuşcă ţuţ, placi oricui” (StelianTănase, Corpuri de iluminat, 1990) – şi în glosarele şi dicţionarele de argou: la Traian Tandin, Limbajul infractorilor (1993), la George Volceanov, Dicţionar de argou al limbii române, 2006 („ţuţ – adjectiv invariabil – bun, frumos, de calitate superioară; excelent”) etc. E greu de spus în ce relaţie se află adjectivul invariabil cu valoare superlativă cu ţuţ din expresia a lăsa ţuţ („a uimi, a lăsa cu gura căscată”) sau cu substantivul regional ţuţ, al cărui sens de bază este „proeminenţă, vîrf”. Pentru sensul superlativ, mi se par de luat în seamă două posibilităţi: fie ţuţ şi-a specializat o utilizare apreciativă în mod similar cu alte cuvinte populare şi regionale care însemnau iniţial „extremitate, vîrf” (cele mai pitoreşti exemple fiind muc şi sfîrc), fie este vorba pur şi simplu de transcrierea unui sunet expresiv, a unei interjecţii exprimînd admiraţia. Către a doua explicaţie ne-ar putea îndrepta un text al lui Vlaicu Bârna, publicat în România literară, nr. 42, 2001, cu titlul „Un cuvînt nou în limba română” şi prezent în volumul Între Capşa şi Corso, din 2014 („Martor la intrarea unui cuvînt în limba română”). Memorialistul povesteşte că, la cenaclul Sburătorul, un poet evreu ar fi explicat cuvîntul ţuţăr: „Maestre, a început acesta, ţuţăr e un cuvînt din ghetoul evreiesc şi înseamnă admirator plătit în slujba celor mari. Aşa, de pildă, la sinagogă sau la alte adunări, cînd ia cuvîntul unul mare, un huhăm, el are grijă să-şi pregătească dinainte un ţuţăr sau mai mulţi, care în timp ce el vorbeşte să se minuneze de ceea ce îi aud urechile, ţîţîind din buze, făcînd ochii mari şi cîte un gest de înaltă estimare, schiţat cu mîna. Ţuţăr vine deci de la litera ţ repetată ca un plescăit bucal delicat (ţ-ţ-ţ)”. Apoi, termenul amuzant ar fi intrat în uzul ludic al lumii scriitoriceşti. Cuvîntul ţuţăr (sau ţuţer) apare în Groapa lui Eugen Barbu (1956): „Trăia ca la mă-sa acasă, ţinea ţuţări de-l serveau şi făcea pe nebunul” şi a fost înregistrat de Florica Dimitrescu, în Dicţionarul de cuvinte recente, ediţia a II-a (1997), cu mai multe exemple din presa anilor '90. Desigur, orice explicaţie trebuie luată cu rezerve; dacă povestea poetului era adevărată, informaţia poate folosi şi la stabilirea originii adjectivului şi adverbului invariabil ţuţ.
Cred că de la ţuţ se putea ajunge, prin joc de cuvinte şi amplificare glumeaţă, la ţîţă de mîţă. Iar jocul poate continua, conducînd la ţîţă de maimuţă („unii din ăştia cu apartamentul «ţîţă de maimuţă»”, softpedia.com). Evident, cele de mai sus sînt pure supoziţii.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).