Țiriac zice că îl vede pe Nadal murind pe terenul de tenis. Adică Nadal e muritor?

Bine, Ţiriac spune multe. I-a spus şi Serenei, aproape în aceşti termeni, că e grasă şi să plece acasă. Şi altele. Ţiriac evoluează la o altitudine din ce în ce mai îndepărtată de muritorii de rînd. Care, după cum le e numele, vor muri cîndva. Ţiriac nu. El e nemuritor. S-a instalat deja într-o legendă cu care convieţuieşte vesel. Ţiriac se simte foarte bine, chiar onorat, în prezenţa lui însuşi. Cînd spune ceva are aerul că Pămîntul ar trebui, pentru o fracţiune de secundă, să se oprească din veşnica rotaţie. Să mai stea naibii locului şi să asculte un pic! Adesea, din cauza unor ochelari despre al căror preţ s-ar putea scrie probabil un articol întreg, nu îi putem vedea ochii. Căci dacă i-am vedea cred că am prinde licărirea ironică din luciul lor.

Ţiriac spune ce spune şi fiecare ia ce vrea. Înţelege cum poate. Ce a zis despre Nadal ar suna cam aşa: „Mi-e teamă să nu moară pe teren”. Luaţi-o cum vreţi. Dar indiferent cum, sare o întrebare: e OK să mori pe teren? Eu am văzut asta. Ihor Turcin, cel mai mare antrenor de handbal feminin al secolului trecut, a murit în Sala Rapid. A plecat la pauză către vestiare şi, în loc să-l vedem ieşind pentru repriza a doua, am văzut aprinzîndu-se lumînări la uşa pe care intrase în altă lume. Eram în direct cînd a fost anunţat decesul lui Ekeng. Morţile astea nu au avut nimic de butadă, au fost tare reale. Am căpătat fobie la expresia care aplatizează circumvoluţiunile din fotbal. „Să murim pe teren!” Nu mai muriţi atîta, fraţilor! Ştiu, e la figurat, dar oamenii cred că sînt mai interesanţi spunînd asta, că e o dovadă de sacrificiu. Să mori în sport nu e nici un sacrificiu, e o prostie. E complet inutil.

Din fericire, nu cred că Nadal va muri la propriu pe teren. Ce va muri e o anumită idee despre sport, aceea că iei corpul tău, aşa cum l-ai clădit cu muncă şi apă plată, şi faci tot ce poţi pentru a învinge fără reproş. Imaginea lui Nadal la două zile după istorica victorie nr. 14 de la Roland Garros, tîrîndu-se în cîrje căci nu putea pune piciorul în pămînt fără injecţiile care îi fac glezna la fel de sensibilă ca o piatră de pe cîmp, nu ar trebui să producă teamă, ca lui Ţiriac, ci tristeţe. Nadal e un tip admirabil în multe, chiar e. Dar ce vor pricepe copiii care află că a-şi înstrăina senzorial o parte dureroasă a organismului poate fi o condiţie a succesului? Şi de aici se pot deschide multe drumuri rele. Nadal s-a zidit în ideea că trebuie să meargă pînă la capătul destinului său care e dincolo de corpul său. Într-un fel, Nadal a şi murit pe teren. La Paris a cîştigat urmaşul său rectificat de o seringă.