Ţinutul secuiesc, între Kosovo şi Kîrgîzstan

De aproximativ două săptămîni, de la declararea independenţei Kosovo, România pare că a replonjat în retorica anilor ’90. Televiziunile private oferă spaţii largi de exprimare unor lideri naţionalişti care vorbesc cu patos despre "pericolul unguresc" cerînd arestarea unora dintre liderii comunităţii maghiare. În Parlament s-a constituit, timp de o zi, o coaliţie anti-UDMR, votîndu-se cu o largă majoritate o rezoluţie de neacceptare a independenţei Kosovo (Parlamentul de la Bucureşti fiind singurul for legislativ din Europa care a simţit nevoia unui astfel de gest, inutil, de altfel). Oameni politici care în alte împrejurări sînt responsabili au părut şi ei atinşi de virusul momentului, cerînd excluderea UDMR din coaliţia guvernamentală, numai pentru că această formaţiune a avut o altă părere decît cea a majorităţii. Din fericire, şeful Guvernului nu s-a lăsat antrenat în retorica naţionalistă pe care i-o ofereau pe tavă unii colegi de partid şi a răspuns sec că nu vrea ca "România să se întoarcă 20 de ani înapoi". (În treacăt fie spus, pierderea miniştrilor UDMR nu ar fi fost cel mai fericit lucru pentru Executiv, fie numai şi pentru că au o imagine mai bună în ochii publicului decît majoritatea colegilor liberali.) Şeful statului şi-a petrecut week-end-ul trecut în Covasna şi Harghita, întîlnindu-se atît cu români, cît şi cu lideri ai secuilor, fiecare plîngîndu-i-se de problemele pe care le are. Am aflat astfel că secuii vor expedia un document Consiliului Europei cerîndu-i să trimită un raportor care să evalueze starea generală din Ţinutul Secuiesc. Replica lui Traian Băsescu a venit imediat: "Se pare că aceşti domni încă se află prin Kîrgîzstan. Cu certitudine că n-au aflat că România a intrat în Uniune îndeplinind standardele politice, ceea ce înseamnă şi standardele pentru minorităţi. Nu cred că va fi vreo instituţie europeană care să ia în seamă o astfel de cerere". Ei bine, preşedintele ar putea să se înşele. E adevărat că nu e foarte uşor să determini Consiliul Europei să treacă la acţiune. O simplă scrisoare a secuilor nu ajunge, ei trebuie să facă lobby pe lîngă cel puţin 10 parlamentari ai organizaţiei de la Strasbourg, iar iniţiativa trebuie să vină de la aceştia din urmă, Adunarea Generală a Consiliului Europei fiind cea care ia în final decizia. Care este însă problema dacă va exista un raportor? În Consiliul Europei se discută frecvent despre astfel de cazuri, indiferent că este vorba despre state care fac sau nu parte din Uniunea Europeană. În ultimii ani, s-au dezbătut chestiuni care au legătură cu împărţirea zonelor lingvistice în Belgia sau cu gradul de autonomie al Cataloniei. De ce nu ar putea exista o discuţie şi despre Ţinutul Secuiesc, mai ales dacă, aşa cum susţin la unison liderii politici de la Bucureşti, ţara noastră este un model în materie de minorităţi? Prin această declaraţie, şeful statului se înscrie în linia politicienilor români cărora pare că le este teamă de dezbaterea unor puncte de vedere diferite, politicieni care reacţionează epidermic la auzul unor enunţuri care nu se potrivesc cu schema lor de gîndire formată, în general, înainte de 1989. Dacă oamenii politici români au avut, în ultimele zile, verbul tăios şi reacţia exagerată, secuilor li se poate reproşa ambiguitatea. Nu ştii dacă autonomia pe care o doresc înseamnă descentralizare administrativă (păstrarea la bugetele locale a unor sume cît mai mari din impozitele locale, numirea directorilor de şcoli, de spitale etc.) sau dacă nu cumva are şi o altă conotaţie. Vorbesc despre autonomie, dar nu spun ce doresc exact. Scot în faţă un sondaj bizar, care s-a întins pe un an şi jumătate şi s-a încheiat cu un scor demn de România lui Ceauşescu, 99,5%, dar nu explică la ce ar putea folosi. Între români, care vorbesc prea mult, şi secui, care nu vorbesc destul, s-a creat astfel suficient loc pentru alte neînţelegeri. Toată această înşiruire de declaraţii şi luări de poziţie are însă şi (cel puţin) un efect pozitiv: s-a lansat o dezbatere. În spatele declaraţiilor politicianiste există loc pentru discuţii serioase despre descentralizare, împărţirea regiunilor României, problemele sistemului de învăţămînt din Harghita şi Covasna etc. Pericolul este ca în anul electoral 2008 discuţiile de substanţă să fie înecate de vacarmul discursurilor naţionaliste ţinute de politicieni obosiţi, resuscitaţi de televiziuni în căutare de audienţă. P.S. În articolul din numărul trecut am plasat din neatenţie Nagorno-Karabah în Afganistan, în loc de Azerbaidjan. Îmi cer scuze şi îi mulţumesc cititorului care mi-a atras atenţia.