Tîmpirea prin ură

Nu de puține ori sînt întrebat ce am învățat eu din puținii mei ani de politică. Multe, răspund. De pildă, am învățat să nu subestimez niciodată capacitatea urii de a tîmpi. Pompează ură (în tine sau în alții) și ceea ce vei obține este prostie densă și agresivă. Zici că-i adrenalină, dar e venin. Vom vorbi, odată, despre efectul energizant al veninului acumulat în noi? În orice caz, cu cît urăști mai tare, cu atît te grăbești să comiți tîmpenii mai mari și mai adesea.

În mare, sînt două moduri de tîmpire prin ură. Veritabile mecanisme care suprimă gîndirea, primul funcționează cam așa: cînd urăști pe cineva, ții cu oricine i se opune. Cu cît îl urăști mai tare, cu atît standardul la care adversarul lui trebuie să se ridice pentru a primi susținerea ta este mai jos. Nu de puține ori ajungi să ții cu unul și mai ticălos decît cel pe care l urăști doar pentru că îi este, la rîndu-i, adversar. De pildă, în toiul crizei politice din iunie, am văzut oameni bine, oameni cu scaun la cap, respectabili sub toate aspectele, care au sărit imediat de partea unui prim-ministru absolut lamentabil (împotriva căruia manifestaseră, de altfel, zile în șir în februarie) doar pentru că șeful lui de partid a vrut să-l dea jos. Las la o parte firescul: e absolut normal ca majoritatea parlamentară care a desemnat un prim-ministru să-l înlocuiască dacă socotește de cuviință. Ei bine, ura împotriva șefului de partid a fost atît de mare încît lamentabilul prim-ministru s-a trezit susținut de o bună parte dintre cei care, în mod natural, îi erau adversari. De ce? Pentru că ura împotriva șefului de partid era atît de mare, încît busolele minții multora s-au magnetizat. Inteligența s-a prăbușit sub intensitatea urii.

Al doilea mecanism prin care ura tîmpește funcționează așa: cînd urăști pe cineva, oricine nu urăște cu tine devine suspect și se plasează, pe o scală imaginară a antipatiei tale, oriunde, de la neîncredere-reticență la ură propriu-zisă. De pildă, dacă îl urăști pe președintele României (poate că actualul nu stîrnește pasiuni violente cum o făcea precedentul, dar o intensitatea mocnită tot se simte), orice comentator TV care nu contribuie la ura aceasta este cel puțin suspect că e vîndut sau, mai nou, ghidonat de „servicii“/„sistem“. În acest caz, ura strîmtează dramatic orizontul. Pe lume nu mai există decît obiectul urii și două categorii de oameni: cei care urăsc la rîndu-le și ceilalți care sînt, necesarmente, fie proști, fie corupți. Iarăși, inteligența sucombă sub fumul gros și toxic al urii.

Adaug imediat că am ales exemplele acesta, de pe malurile Dîm­boviței, pentru că îmi sînt la îndemînă, dar fenomenul tîmpirii prin ură este universal. De fapt, despre un asemenea caz vreau să aduc vorba.

Astăzi, în plan internațional, asistăm la spectacolul hîd al tîmpirii prin ură în legătură cu Donald Trump. Dacă, pînă acum cîteva luni, era doar la modă să-l urăști pe Trump, acum a devenit obligatoriu. Pot înțelege trend-ul: tipul e mai degrabă antipatic și caută cu lumînarea scandalul. Cum mai spus-o, nu-mi place Trump. Dar nici modul în care se instituționalizează aproape ura împotriva lui nu-mi place. Mai ales că, din cîte văd, ajungem în situații absurde. Urmăresc îngrijorat (cum altfel?) cazul Coreea de Nord. Comunitatea internațională este paralizată în fața unui dement. Nu ar fi prima oară în istorie, desigur. Și istoria ne spune că aceste episoade se termină prost.

Pe de o parte, America și aliații ei din regiune se simt tot mai a­menințați, pe bună dreptate. Pe de altă parte, Rusia și China au min­țit continuu, de mulți ani, comunitatea in­ter­națională promițînd să facă ce trebuie pentru a-l opri pe nebun. Rusia și China au sprijinit și sprijină regimul de la Phenian pe logica: oricine îi înfurie/înfruntă pe americani e de susținut. O prostie, firește, dar n-ai ce-i face: în lumea de azi o asemenea gîndire trece drept „inteligență strategică“. Astfel, micul nebun se apropie cu pași repezi de momentul în care va fi în stare să trimită rachete nucleare unde vrea el. Nervozitatea crește. Retorica belicoasă atinge cote înalte. Trump a spus că, dacă America ori aliații săi vor fi atacați de Coreea de Nord, atacatorul va fi distrus. Kim Jong-un a răspuns rapid, numindu-l pe Trump „cîine“, „derbedeu“, „gangster“, „senil“. După cîteva zile, am aflat că nord-coreenilor li se spune în țara lor că un atac atomic împotriva Americii e inevitabil. Această escaladare a vorbelor, desigur, are explicațiile ei. E tot mai greu să răspunzi plauzibil doar cu declarații politice unuia care nu se oprește din teste nucleare.

Dar văd uimit că o bună parte din presa internațională nu este dispusă să admită că, măcar în fața unuia ca Kim Jong-un, președintele Americii are un ascendent moral. Cum e să-l urăști pe Trump atît de tare încît încît aproape să-l simpatizezi pe Kim? Zic „aproape“ pentru că nimeni nu o declară pe față. Totuși, tonul articolelor ori emisiunilor TV îmi indică o pregătire a armatelor de civici liberali americani pentru eventualitatea unui atac militar menit să-l îndepărteze pe Kim de la putere. Antitrumpiștii îl urăsc atît de tare pe Trump încît sînt gata să ne vorbească despre un eventual Kim îndepărtat de la putere ca despre o victimă a imperialismului trumpist. Vor fi mulți oameni care, din ură față de Trump, îi vor găsi lui Kim circumstanțe în apărare la care nici nu ne putem gîndi acum.

Într-un fel, tot acest proces de tîmpire prin ură este destul de plictisitor odată ce l-ai înțeles. Și totuși, rămîne unul dintre cele mai spectaculoase numere de care este în stare natura umană, care nu se lasă, nu se lasă, nu se lasă…