Time is money?

Cîți dintre noi nu ne-am confruntat cu situația în care un meșter ne-a promis că vine în ziua cutare și că va face lucrarea cutare și cutare, pentru ca apoi să-l așteptăm degeaba? Ori n-a venit la timp și au urmat nenumărate amînări, ori chiar s-a întîmplat să nu mai dăm niciodată de el. Problema apare destul de des, cel puțin prin părțile noastre, și de fiecare dată cînd se întîmplă, ne enervează cumplit. Citind cartea lui Robert Levine Geografia timpului – de ce timpul nu se măsoară la fel în toate culturile (Editura Humanitas, 2022), mi-a venit ideea că necazul ar putea fi provocat de o diferită înțelegere a timpului. Chiar dacă vorbim aceeași limbă cu meșterii și locuim în zone apropiate, aș crede că e posibil ca ei să aibă o cultură a timpului diferită de a noastră. Robert Levine observă că pe glob există culturi care prețuiesc punctualitatea, pentru care timpul înseamnă bani, și culturi în care oamenii prețuiesc mai mult „sentimentele”. În a doua situație, nu ești contrazis, nu ți se spune direct că nu se poate face una sau alta, ți se promite exact ce vrei, dintr-un soi de jenă, dar apoi nimic nu se întîmplă, iar cel care a promis nici nu se gîndește că tu l-ai luat în serios și că te vei aștepta chiar să-și respecte spusele.     

Levine a observat că, în definitiv, ideea Time is money și prețuirea timpului pe ceas sînt de dată relativ recentă în istoria umanității, că o mare parte a omenirii încă nici nu are aceste noțiuni, raportîndu-se doar la un așa-numit „timp evenimențial”.   

De ce unii se grăbesc și alții nu? De ce unii se îmbolnăvesc mai frecvent de inimă și alții nu? De ce japonezii sînt iuți, muncesc foarte mult, dar nu se îmbolnăvesc de inimă? De ce birocrația din Brazilia e de-a dreptul incredibilă? De ce californienii sînt mai lenți ca newyorkezii și mai puțin săritori și amabili decît oricare alți locuitori din America? De ce unii întîrzie și alții nu? Unde nu poți întîrzia și unde chiar nu e bine să fii punctual? Cum se raportează la timp oamenii din diverse locuri de pe planetă? 

Levine încearcă să dea răspunsuri la toate aceste întrebări și la multe altele, apelînd uneori la ingenioase experimente psiho-sociologice. De exemplu, pe baza a trei măsurători ‒ viteza de deplasare a pietonilor în zone centrale, timpul necesar funcționarilor poștali pentru o anumită operațiune standard și precizia ceasurilor publice ‒, cercetătorul a stabilit, împreună cu echipa sa, un clasament al ritmurilor de viață din 31 de țări. România a ieșit pe locul 25, imediat după Bulgaria. Pe primul loc a ieșit Elveția, urmată de Irlanda, Germania și Japonia la o distanță atît de mică încît, după cum spune autorul studiului, pe primul loc putea foarte bine să fie și Japonia. În orice caz, țările din Europa de Vest și Japonia au dominat clasamentul. Țările cu cele mai lente ritmuri au fost Brazilia, Indonezia și, pe ultimul loc, Mexicul. Sigur, clasamentul ar putea fi actualizat și probabil că unele lucruri s-ar schimba, dat fiind faptul că respectivul experiment s-a desfășurat în urmă cu 25 de ani, cînd a fost publicată și cartea lui Levine în engleză. Traducerea în românește vine după un sfert de secol, un amănunt care spune și el ceva despre ritmurile noastre.  

Levine face observația că timpul e de multe ori folosit și ca o formă de exercitare a puterii. Cel mai puternic îl poate face pe cel mai slab (care depinde într-un fel sau altul de el) să aștepte. „În unele țări, a-i face pe alții să aștepte este esența statului”, constată autorul. El descoperă că dacă, în lumea occidentală, oamenii importanți nu-și permit să întîrzie sau să piardă timpul, în Brazilia cei care întîrzie sînt oamenii de succes. Există zone ale lumii în care cei cu putere sau cu bani se lasă întotdeauna așteptați, în vreme ce pîrliții așteaptă. 

Dincolo de asta, Levine spune că diferitele ritmuri de viață au fiecare avantajele și dezavantajele lor. Viteza în care se trăiește depinde de mulți factori, printre care cultura locului, densitatea populației, clima, bogăția resurselor și altele. La rîndul lor, indivizii pot fi încadrați în categoria A (rapizi) sau în categoria B (lenți). Probleme apar adesea cînd cineva din categoria B trebuie să se integreze într-un mediu rapid sau invers, cînd o persoană din categoria A e obligată să trăiască sau să lucreze într-un mediu cu ritmuri lente. Evident, toate acestea sînt chestiuni statistice, la scară mare. La nivel individual, pot apărea nenumărate nuanțe și excepții. 

Problema timpului psihologic e un alt domeniu extrem de vast, în care autorul amintitei cărți vine cu un bagaj de informații interesante. Printre exemplele pe care le oferă sînt și acelea ale unor sportivi de excepție sau ale unor maeștri în arte marțiale, care-și pot dilata timpul psihologic (uneori în mod intenționat), astfel încît mișcările adversarilor să li se pară a se desfășura cu încetinitorul. Dar dilatarea timpului poate apărea și în mod cu totul nedorit, provocînd suferință, în cazul unor afecțiuni mentale. 

S-ar putea spune că, în mare, informațiile, experimentele și analizele lui Robert Levine au confirmat lucruri la care ne așteptam, pe care le bănuiam. Forța lui stă însă în micile detalii, în  nuanțe, în subtilitatea unor observații. Cartea sa te poate face să vezi cu alți ochi „neseriozitatea” unui meșter, cum spuneam, sau să-ți explici fără să te enervezi prea lunga așteptare din fața unui ghișeu. Nu primești neapărat soluții, dar măcar niște chei de înțelegere.