Tihna de la Boston

8 noiembrie 2023   PE CE LUME TRĂIM

Am ajuns la Boston venind dinspre deprimantul Albany, cel cu clădiri administrative care te duceau cu gîndul la Coreea de Nord. Șoseaua traversa păduri verzi cu copaci avînd coroane imense. Mi-am mai pus poate întrebarea asta: de ce într-o țară mare și copacii sînt mai mari? De fapt, traversam, în sens invers decît la ducere, Apalașii. Sînt niște munți în mare parte împăduriți, nu foarte înalți și nu foarte ascuțiți, dar care impresionează prin masivitate. M-au făcut să-mi aduc aminte de povestea unui supraviețuitor al tsumami-ului din Oceanul Indian din 2004, despre felul valului care afectase stațiunea unde era el. Un val foarte puțin înalt pe care nu-ți venea să-l iei în serios, dar care era compact și lung cît vedeai cu ochii și care nu s-a oprit la mal, ci a măturat plaja și șoseaua, luînd cu el construcții și mașini. Apalașii au peste 3.000 de kilometri lungime. La un moment dat, autostrada a trecut pe sub un pod plin de verdeață, pe a cărei margine scria Appalachian Trail. E o potecă amenajată pe toată lungimea acestui lanț muntos și care are aproximativ 3.500 de kilometri lungime, descrisă în savuroasa carte a lui Bill Bryson – O plimbare prin pădure. Citisem cartea și văzusem la fel de savurosul film cu Robert Redford, Nick Nolte și Emma Thomson, așa că m-am bucurat nespus să zăresc fie și un mic pod din acel mare traseu. 

În fine, am intrat în orașul nostru de destinație. Boston e un oraș superb și foarte lent, în același timp. Semafoarele își schimbă culoarea după vreo două minute, lifturile merg încet, oamenii par să nu se grăbească vreodată, băncile parcurilor sînt mereu ocupate. Am ajuns acolo spre sfîrșitul călătoriei, cînd sentimentul vacanței începea să se destrame. Văzuserăm atîtea și atîtea încît eram obosiți, nu neapărat fizic, cît mai degrabă psihic. Despre vizitele la cele două celebre universități, Harvard și MIT, am mai vorbit. Cultural, nu prea mai aveam putere să digerăm alte lucruri, oricît de bune ar fi fost. Urmaserăm firul roșu al Bostonului (Freedom Trail), un traseu marcat cu cărămizi încastrate în caldarîm, care te duce prin tot centrul pe la obiectivele importante. Văzuserăm piața veche, portul cel pitoresc, obeliscul, cartierele rezidențiale și liniștite, cu vile frumoase din cărămidă, cîrciuma unde pe vremuri se întîlnea protipendada literară, Ralph Emerson, Charles Dickens și alții, care acum era un fast-food mexican de-a dreptul stupid, mirosind a iute și fără vreo urmă istorică înăuntru. Ascultaserăm un cimpoier scoțian care cînta într-o piață, cam strident, și ne amintiserăm de cel care sufla din toate puterile în cimpoi, la Washington, cu un fel de disperare ușor de înțeles, avînd în vedere că era așezat cu fața spre intrarea monumentală a trezoreriei naționale. Pe malul apei, la Boston, am văzut și un negru care bătea în niște tobe improvizate din cutii, cuve și bidoane, scoțînd o muzică de-a dreptul impresionantă. Știți bancul acela cu cei doi negri sclivisiți care, în anul 2080, coboară din înaltele camere ale hotelului Waldorf-Astoria și dau de un lustragiu alb care cîntă la intrare, în așteptarea clienților. Amîndoi îi întind picioarele cu pantofi spre lustruire. Cînd termină, se îndepărtează și unul îi spune celuilalt: „Dragă, or fi albii ăștia cum or fi, dar toți au în ei un ritm... de necrezut”.

Revenind la călătoria prin Boston, străbătuserăm și cartierul italienesc cel plin de viață, unde am mîncat formidabil într-un mic local, fiind serviți cu multă grijă de un chelner în vîrstă care ni s-a recomandat drept Antonio și ne-a asigurat în mod ceremonios că va fi  servitorul vostru pe toată perioada pe care doream s-o  petrecem în acel restaurant. Acolo ne-am simțit chiar ca în Europa. Sentimentul de „altă lume – alt continent” a dispărut ca prin farmec. Am fost tratați cu o pizza avînd un blat crocant gros doar de un milimetru, cu paste delicioase și o masala de vițel... o nebunie. Un Pinot Grigio italienesc a făcut ca totul să pară uns, pe canțonete italo-americane puse în surdină, iar un limoncello ușor gălbui-lăptos din partea casei, un espresso ca la mama lui și cannoli la desert au desăvîrșit minunatul festin. Cea mai bună masă, fără „plastic”, fără chimie, fără standardizare, pe scurt, fără nici o legătură cu toate celelalte de care avuseserăm parte în întreaga călătorie. 

Atît de bine hrăniți, aveam înainte o ultimă după-amiază în acel oraș și nu știam bine ce să mai facem. De vreun muzeu nu mai putea fi vorba, pentru că nu doar fizic eram sătui, ci și cultural, așa cum spuneam. Dar am trecut pe lîngă o clădire somptuoasă pe care scria „Athenaeum”. Era un centru cultural cu bibliotecă. Contra 10 dolari de persoană am fost lăsați întăuntru, la primul etaj, unde ni s-a spus că putem să ne simțim ca acasă. Erau o serie de încăperi cu tavane înalte, cu rafturi mari cu cărți, nu foarte înghesuite, și fotolii largi și comode din loc în loc. Pe geamuri se vedea mult verde și vechiul cimitir în care este înmormîntat marele lor revoluționar Paul Revere. Pe la noi s-ar fi putut spune că spațiul acela nu folosea la nimic, că ar fi fost de-a dreptul inutil. Dar să nu uităm că tot pe la noi s-a inventat și lozinca „Noi muncim, noi nu gîndim!”. Ei bine, acela era un loc „de gîndit”. Liniștea lui îndemna la reflecție, la lectură și la tihnă. Un individ chiar dormea acolo, într-un fotoliu. Am ales de pe rafturi un ghid despre România și m-am mirat cît de bine documentat era. Era descris în el chiar și micul meu oraș natal, cu ale sale muzee și atracții. Și unii zic că americanii n-ar avea habar de restul lumii. 

În sfîrșit, trebuie să recunosc că la un moment dat, pe modelul vecinului de fotoliu, am ațipit și eu un pic. Mai făcînd apoi o tură prin Athenaeum, am descoperit un loc cu o masă pe care erau o tablă de șah cu piese frumos sculptate și o cutie de table acoperită cu pluș. L-am chemat pe fiul meu. Desigur, șahul ar fi fost prea greu pentru noi în acel moment, așa că am ales tablele. Am încins o partidă, ca taximetriștii de pe la noi, pe care sînt sigur că americanii ar fi urmărit-o cu invidie. Dar n-am avut spectatori. Nu ne-a deranjat nimeni. A fost după-amiaza noastră cea mai tihnită.

Mai multe