„Ţigan ca dumneavoastră“

Sîmbătă, Crăcănici, Nino şi încă trei puşti au „împrumutat“ adidaşii pentru sală. Am cumpărat anul trecut vreo 60 de perechi pentru stricta lor folosire în sală. Nu de alta, dar marea lor majoritate nu au. Nu este prima dată cînd se întîmplă asta. Cam o dată la două luni mai dispare cîte ceva – adidaşi, tricouri, mingi. Cîteodată lucrurile reapar în urma unei discuţii, cîteodată nu. De-a lungul anilor, lucrînd cu puşti săraci şi foarte săraci care trăiesc în medii care mai de care mai proaste, am învăţat să am răbdare şi să încerc să fac tot ceea ce pot eu ca să îi ajut fără să îi judec sau să renunţ. 

M-am obişnuit cu lumea din ghetoul din Ferentari. Şi ei cu mine. Nu a fost uşor, mai ales la început, căci eram suspect. Percepţia despre mine a evoluat încet, de la turnător pentru gabori, oengist care face bani pe spinarea sărăciei din ghetou, diliu (ţăcănit) care se ceartă cu şmecherii ca să trimită copiii la şcoală, pînă la dom’ profesor, domnu’ Valeriu de la club, tac-tu Valeriu (aplicabil pentru o mare parte dintre puşti). Asta cu

mi se pare cea mai tare distincţie pe care am primit-o pînă acum. Şi am o grămadă de tinichele şi de diplome care m-au umplut de glorie. 

Am primit două apeluri telefonice aproape identice de la două mame, în seara aceleiaşi zile. Revoltate rău. Că au auzit de la alţi puşti că fiii lor au furat adidaşii de la sală. De menţionat este că ambele mame sînt singure, bărbaţii lor fiind în puşcărie. Una dintre ele e şi ea cu antecedente penale. Hotărîte să îi bată de să-i rupă, fiindcă puştii le-au spus că au primit încălţămintea de la mine (aşa cum s-a mai întîmplat în trecut) şi că, de fapt, ele cred că într-adevăr au furat-o. Le-am spus că le-am împrumutat copiilor încălţămintea şi că le rog să nu îşi pedepsească puştii. 

Dimineţile de duminică mi le petrec în general la Adăpostul de zi şi de noapte pentru copiii străzii, ajutînd puştii să facă teme. Folosesc tablete şi telefoane mai vechi cu aplicaţii – în marea lor majoritate pentru matematică – şi citim. Aproape de fiecare dată mai vin prieteni, cunoscuţi, voluntari să ne ajute şi, de cîteva săptămîni, mai vin şi alţi puşti din ghetou. Progresul este neaşteptat – cam toţi puştii fac testele de împărţire şi înmulţire undeva între 85% şi 100%. Dario, unul dintre puştii de la adăpost, a făcut un salt excepţional: a luat premiul al II-lea la sfîrşitul anului şcolar. 

La poarta adăpostului mă aşteptau puştii cu adidaşii. S-a lăsat cu un pic de plîns, cu cerut de scuze şi cu pedepse de 100 de genuflexiuni. Am recuperat adidaşii şi am cîştigat şi cinci puşti care în mod sigur nu or să mai „împrumute“ nimic şi or să aibă grijă, la rîndul lor, ca puştii noi care vor veni să nu facă aceeaşi greşeală. A funcţionat în trecut. E, în fapt, o terapie de şoc, căci ei se aşteptau la bătaie sau măcar la abuz verbal. 

De două ori au dispărut telefoanele unor copii. Explicaţia că pot eu să intru în puşcărie pentru că sînt singurul adult de acolo a funcţionat de fiecare dată şi telefoanele au fost returnate. 

Pulei, fiul Ţîţînei, era bunicul. Geta, mătuşă-mea, cică a moştenit-o pe Ţîţîna. „Gemenii“ din sutienul Getei bolunzeau o mulţime de bărbaţi. În copilărie am văzut un domn care a intrat zdravăn într-un stîlp şi unul care a căzut de pe dig în Timiş, pierduţi în contemplarea intelectuală a formelor Getei. Bunicul şi bunica au crescut într-un bordei. La fel ca ei, şi eu am crescut sărac, fără talentele Getei de a fascina oamenii şi cam cioară pentru gusturile majorităţii. Cu un bunic ţigan pe care lumea îl striga Pulei, cu un tată alcoolic şi cu numele de Ciolan. Pentru mult timp, am crezut că nici Bond, James Bond nu ar fi putut să iasă din căcatul în care eram. 

Ca adolescent şi tînăr adult m-am simţit discriminat şi amar. Acum, la aproape 45 de ani, îmi dau seama că am fost cam alintat şi că de multe ori mie îmi păsa mult mai mult de ce cred oamenii din jurul meu despre ţigani decît le păsa acestora că aş fi unul. 

E drept că un vecin „amabil“ s-a dus la patronii care mă angajaseră ca manager şi i-a informat că sînt „ţigan“. Tot adevărat e şi faptul că am avut doi profesori cretini care m-au chinuit pentru faptul că nu eram îndeajuns de român. Că am pierdut cîteva oportunităţi de angajare pentru că, la nivelul societăţii, percepţia despre romi e una tare proastă. Că m-am simţit insultat sau că am fost insultat de diverse declaraţii publice sau private ale unor oameni mai mult sau mai puţin deştepţi. Ca m-am înfuriat tare cînd puştiul meu, la un meci pe stadionul naţional, a crezut că o să fim linşaţi dacă lumea află că sîntem ţigani din cauza scandărilor rasiste ale galeriei. Că încă, în România, e o problemă mult prea mare să fii perceput ca ţigan şi că la nivel european există un rasism structural împotriva romilor. 

Tot drept e că patronii l-au dat afară în înjurături pe vecinul meu şi că am fost tratat întotdeauna de ei ca fiind parte din familie. Că am avut profesori supertari care s-au chinuit să mă ajute mai mult decît pe alţii. Că am avut, ca rom, nişte superoportunităţi pe care le-am folosit bine. Că insultele m-au făcut să încerc mai mult să devin mai bun. Că am cîţiva prieteni dragi care lucrează pentru UEFA, FRF şi cîţiva foşti mari fotbalişti care mă ajută în ceea ce încerc să fac şi că am fost sprijinit în încercarea mea de a elimina rasismul de pe stadioanele din România. Că majoritatea oamenilor care m-au influenţat, pe care îi iubesc, admir sau respect nu sînt romi, deşi omul pe care l-am admirat cel mai mult, în afară de mama, e tot un rom – Nicolae Gheorghe. 

Acum cîteva luni, în maşină, în drum spre masă la mine acasă, Denisa, una dintre puştoaicele de la adăpost, cu care mă ştiu de vreo trei ani, zice: „Bine că nu sîntem ţigani, domnu’ Valeriu“. Totonel şi cu fiu-meu sar cu gura repede: „Păi, noi sîntem ţigani. Domnu’ Valeriu e şi el ţigan“. Alex, un puşti tare simpatic, blond, cu ochii albaştri, şi el de la adăpost, spune şi el repede: „Domnu’ Valeriu, eu cînd mă fac mare vreau şi eu să mă fac ţigan ca dumneavoastră“. 

Sînt o mulţime de oameni tare buni în jurul meu. Aşa cum îşi doreşte Alex, şi eu îmi doresc să cresc şi să mă fac ca ei. Faptul că sînt români sau romi nu contează. Ce contează e că schimbă în bine vieţi în jurul lor şi că mă inspiră şi pe mine să o fac. Şi că, atunci cînd o dau în bară (şi o fac des), continuă să aibă răbdare cu mine, chiar dacă nu plîng – sau mă pun să fac genuflexiuni.  

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities.