Țîfnă solemnă

20 noiembrie 2019   PE CE LUME TRĂIM

Gaullist sau doar inadecvat, președintele Emmanuel Macron are o competență pe care nu i-o poate nega nimeni – aceea de a-și provoca partenerii și de a crea noi linii de demarcație între ei.

După ce, în urmă cu cîteva săptămîni, a strivit brutal speranțele Macedoniei de Nord și ale Albaniei referitoare la aderarea la Uniunea Europeană, președintele Franței și-a îndreptat privirile către NATO, organizație pe care a diagnosticat-o ca fiind în „moarte cerebrală“.

Declarația, făcută într-un interviu acordat săptămînalului britanic The Economist, a provocat frisoane în Europa Centrală și de Est, regiunea de pe continent cea mai sensibilă la chestiuni legate de apărare. Esticii nu au și nici nu doresc variante la NATO și, așa cum sugerează președintele Franței, aplică un soi de gîndire magică atunci cînd vine vorba de apărare – pretind că nu văd atașamentul în scădere al Statelor Unite față de apărarea transatlantică. Desele ieșiri anti-NATO și împotriva aliaților europeni ale președintelui Trump sînt însă greu de ignorat și la ele se referă Macron atunci cînd folosește metafore brutale.

Se adaugă aici nemulțumirea franceză legată de atitudinea mai degrabă comercială decît strategică pe care o au americanii față de venerabila alianță care sărbătorește 70 de ani de la înființare în 2019. Altfel spus, atunci cînd Washington-ul insistă pe mărirea bugetelor de apărare ale aliaților nu vrea decît să vîndă și mai multe arme. NATO ca piață de desfacere.

Ce nu spune foarte clar dl Macron e că Franța ar dori un acces mai mare pe această piață. Și dacă nu îl poate avea, atunci soluția pare să fie crearea uneia noi. De aceea insistă pe crearea unui profil geopolitic mai bine conturat al Uniunii Europene. Sigur, dincolo de vînzarea de arme, premisele enunțate de locatarul de la Élysée sînt demne de luat în seamă: izolaționismul american (început în era Obama și continuat cu o stilistică diferită de Trump), ridicarea Chinei, resurgența rusească, slăbiciunea internă a UE ca rezultat al Brexit-ului. Toate acestea obligă Uniunea să își regîndească rolul și raportarea la amenințări prezente și viitoare.

Dl Macron pare hotărît să scoată continentul din amorțeală, să scuture clișeele și să forțeze o regîndire a proiectului european în sensul declarării autonomiei față de Statele Unite. Trăim într-o lume multipolară, spune președintele Macron și sugerează că, într-o astfel de lume, nu avem un Occident, ci mai multe. Interesele diverg, metodele sînt diferite, alocarea de resurse trebuie și ea schimbată.

Dintr-un punct de vedere, președintele Franței seamănă cu un participant la o petrecere plictisitoare la care nimeni nu îndrăznește să schimbe muzica. Și atunci propune, spre oroarea unora dintre cei de lîngă el, ca fiecare dintre cei prezenți să își asculte propriul playlist. Riscul declanșării unei cacofonii infinit mai deranjante nu e luat în calcul. Pentru Emmanuel Macron pare mai important ca invitații să țină minte numele celui care a propus primul soluția antiplictiseală.

Iar riscurile sînt acolo. Furia nord-macedonenilor după ce Franța i-a umilit blocîndu-le accesul în Uniunea Europeană, deși au făcut toate sacrificiile așteptate de la ei, încă fierbe la foc mărunt. Efectele ei se vor vedea, foarte probabil, la alegerile anticipate de anul viitor. Satisfacția Rusiei în fața prăbușirii consensului occidental nu e nici ea teribil de greu de observat. De altfel, Moscova se află de ceva vreme într-o ofensivă diplomtică prin Balcanii de Vest. Din punct de vedere geopolitic, Kremlinul primește numai vești bune în ultima vreme: prăbușirea Guvernului Sandu în Moldova, ambiguitatea noii administrații ucrainene sînt doar semnele recente. E greu de spus de ce Franța, în veșnicul ei proces de autoadmirație, refuză să vadă toate lucrurile astea. Sau, dacă le vede, de ce crede că le poate rezolva cu mici excese retorice.

În peisajul internațional, Franța rămîne totuși un jucător de putere medie, incapabil să ofere garanții de securitate sau de orice altă natură. Are deplina capacitate de a tulbura echilibrele unor structuri din care face parte, nu însă și greutatea necesară pentru a oferi alternative. „Armata europeană“ la care visează dl Macron e undeva la intersecția dintre fantezie și ridicol, iar no man’s land-ul în care au fost lăsați Balcanii de Vest nu reprezintă, indiferent din ce punct ai privi, un progres în direcția unei regiuni care să trăiască în pace și prosperitate.

De altfel, reacțiile externe, situate undeva între prudență și răceală, lămuresc cumva situația. Departe de a fi inspirațional sau revoluționar, preșe-dintele Franței e mai degrabă ignorat cu un soi de exasperare obosită. Energia nu ține loc de înțelegere sau adecvare.

Veșnicul și obositorul antiamericanism francez face ca soluția aleasă de Emmanuel Macron pentru a ieși din ceața geostrategică să fie aceea a țîfnei solemne. Cînd aburii retorici se vor fi împrăștiat, cioburile vor fi strînse de alții. Iar aceia vor fi, foarte probabil, est-europenii.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.

Mai multe