Terorizaţii

TERORÍSM s. n. 1. Totalitatea actelor intenționate de violență comise de un grup sau de o organizație pentru a provoca o teamă generalizată și pentru atingerea unor scopuri politice. 2. Atitudine, manifestare teroristă. 

Definiția de dicționar nu are nevoie de completări. Terorismul urmărește, peste tot pe unde își face simțită prezența, înfricoșarea populațiilor. Teribila „armă a săracului“ a provocat pînă acum pagube și traume greu de evaluat dincolo de contabilizarea imediată a numărului de victime și a dimensiunilor materiale ale distrugerii. Consecințele fricii se măsoară, foarte des, în reducerea libertății și în modificarea discursului public în direcția mobilizării în fața unui adversar comun care devine astfel egal cu întreg eșafodajul instituțional și moral al unei națiuni. A ceda în fața fricii este egal cu a recunoaște victoria acestui adversar. 

Acel celebru „Keep calm and carry on“ folosit pe alocuri de britanici în timpul Blitzkrieg-ului își păstrează cumva valabilitatea și azi. Îndemnul conținut de această frază scurtă și eficientă e simplu și profund: „Nu lăsați un nebun (fanatic, spuneți-i cum vreți) să vă schimbe modul de viață! De-abia atunci nebunul va cîștiga“. 

România a fost ferită pînă acum de atacuri directe. Situația asta poate avea două explicații. Prima și cea mai la îndemînă ține de relativa lipsă de importanță a statului român în arena internațională. Vocea României e aproape absentă, iar atunci cînd e totuși activă e mai degrabă un ecou, o voce în corul care ține isonul adevăraților jucători din arena internațională. România nu are prea multe idei proprii sau interese specifice și vizibile în marile conflicte ale lumii. Firesc, cumva, asta o ferește de greșeli și neprieteni. Epoca în care ambițiile supradimensionate ale liderilor români vizau rezolvarea conflictului din Orientul Mijlociu, de exemplu, a apus de mai bine de treizeci de ani și nimeni nu o regretă. 

O a doua explicație ar putea fi eficiența structurilor însărcinate cu combaterea terorismului. Nu rîdeți! Putem lucra cu ipoteza că oamenii aceia chiar știu ce fac și pînă acum și-au îndeplinit misiunea cu succes. Terorismul, atît cît a fost pe teritoriul românesc, s-a manifestat mai degrabă în atacuri cum este cel din 1991 la adresa ambasadorului indian. Țintele nu erau români sau obiective românești. Altfel, românii care călătoresc sau trăiesc în străinătate au simțit în fel și chip amenințarea teroristă. Răpiți în Africa, uciși la Madrid sau speriați serios la Bruxelles și Paris, românii nu se pot plînge că n-au văzut această variantă urîtă a lumii în care trăiesc. Dar, din fericire, nu în România. 

Singurul caz mai serios de terorism documentat pînă acum e mai degrabă domestic și a fost oprit la timp de autorități. E vorba de grupul de maghiari care urmărea să comită un atentat de ziua națională în 2015. Aflat în faza de judecată, dosarul ăsta nu face, de fapt, decît să întărească a doua ipoteză: sistemul funcționează. Și, recunosc, nu m-aș mira teribil să aflu într-o zi că judecătorii n-au găsit suficiente motive pentru condamnarea acelor cetățeni. Altfel, am aflat din rapoartele anuale ale serviciilor secrete către Parlament că există personaje dubioase care mai trec prin România, dar întotdeauna sînt supravegheate, uneori arestate și expulzate. Pe scurt, grație unei combinații de factori specifici, terorismul nu este una din marile probleme ale României. 

Și atunci nu pot să nu întreb ce anume îi face pe mai mulți comentatori politici români să se transforme în avocați ai limitării drepturilor cetățenești. Ce anume din evoluția societății românești poate motiva un apel la întărirea legislației antiteroriste cînd principalii subiecți ai legilor românești sînt mai ales cetățenii români? Ce garanții există că această legislație nu va fi abuzată dincolo de intențiile ei, pe care mă încăpățînez să le presupun pozitive? Nu cumva una din marile conversații ale României de azi este aceea privind influența disproporționat de mare pe care o au serviciile secrete în zone cum e cea politică? De ce ai vrea să pui în mîna acestor instituții noi și noi instrumente de urmărire și supraveghere? Și cum se împacă, de exemplu, protestul împotriva accesului ANAF la datele de pe cardul cetățenilor cu faptul că entități mult mai opace decît ANAF primesc puteri sporite? E o disonanță tulburătoare aici. Există voci în România care sînt dispuse să tranzacționeze libertăți dobîndite cu greu și insuficient exersate contra instrumente de apărare în fața unui pericol deocamdată minor. 

Tendința mea e să pun situația asta pe seama fricii. Terorizații din țara fără terorism cer să se ia măsuri. Stau și mă întreb ce anume principii sau valori sînt pregătiți să abandoneze dacă România va fi într-adevăr lovită de flagelul terorismului. La ce o să renunțăm atunci? 

Să te scuturi de o libertate pe care încă nu ai învățat să o folosești e un lux care, probabil, numai în România e posibil. Sau o boală de copilărie, din acelea care îți lasă cicatrici. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.