Teroriști la ușa Europei
Pe numele său real Ibrahim Awad Ibrahim Ali al-Badri al-Samarrai, dar cunoscut îndeobște după numele de război, Abu Bakr al-Baghdadi a fost un personaj a cărui biografie e încă puțin cunoscută.
Ceea ce se știe pînă acum este că înainte de a fonda Statul Islamic a trecut printr-un proces de radicalizare a cărui origine nu a fost încă stabilită. Unele articole vorbesc despre el ca despre un militant împotriva regimului lui Saddam Hussein, altele citează oameni care l-au cunoscut și vorbesc despre un tînăr mai degrabă retras, non-violent și, în general, ignorat de cei din jurul lui.
Detenția într-o închisoare americană după invazia Irakului l-ar fi transformat pe tînărul cleric în criminalul cinic care și-a găsit sfîrșitul săptămîna trecută într-un tunel, fugărit de cîini, supravegheat de drone și cu mîna pe detonatorul vestei cu explozibil.
Sfîrșitul umilitor al „califului“ are pe undeva aceeași calitate respingătoare pe care a avut-o și cel al lui Muamar Gaddafi al Libiei. Căderea de pe culmile unei puteri lipsite de orice constrîngeri și exercitate cu cruzime a fost implacabilă, umilitoare și întrucîtva previzibilă.
Sînt lideri politici din regiune care au răsuflat ușurați și multe familii care au simțit că există, chiar și în doze mici, un soi de dreptate în lume. Al-Baghadi a fost fondatorul și liderul uneia dintre cele mai sinistre construcții politico-militare din timpurile moderne. Autodeclarat „calif“, spre oroarea teologilor islamici, el a pus bazele unei structuri care, în momentul de apogeu, controla un teritoriu de dimensiunile unei țări europene medii. Numărul și amploarea crimelor săvîrșite sub coordonarea sa nu vor fi, probabil, niciodată cunoscute în întregime. Nu am să le descriu aici, însă fostul deja Stat Islamic va rămîne în amintire ca o altă expresie a lipsei de umanitate descătușată sub fascinația extremismului politic și religios.
La fel cum, în 2006, dispariția sub bombe americane a lui Abu Musab al-Zarqawi nu a rezolvat problema insurgenței irakiene, nici moartea lui Baghdadi nu va pune capăt radicalismului miilor de luptători ISIS care sînt încă în viață. Acești luptători, mulți dintre ei născuți în state europene, își caută zilele astea, după dispariția „califului“ și aneantizarea organizației fondate de el, un rost pe cîmpurile de luptă. Au nevoie de un stăpîn care să îi organizeze. Hotărîrea nu le lipsește, iar incapacitatea statelor din care provin de a lua o decizie în privința lor e o bombă cu ceas.
De altfel, președintele american a spus în mai multe rînduri că administrarea acestui pericol cade mai mult în sarcina Europei decît a Americii. Europă care, spune Donald Trump nu chiar lipsit de rațiune, s-a mulțumit să își lase cetățenii radicalizați în lagăre administrate de kurzi pe teritoriul Siriei, pornind de la prezumția că ei vor rămîne pentru totdeauna acolo. Altfel spus, o problemă la care nu te gîndești e o problemă care nu există. Ei bine, există.
Ceea ce spune mai puțin președintele e că miile de persoane aflate în această situație sînt libere acum și pentru că administrația pe care o conduce a dat mînă liberă Turciei pentru o intervenție împotriva milițiilor kurde.
Problema deradicalizării celor ple-cați să lupte împotriva Occidentului care i-a format și le-a asigurat o viață relativ prosperă, dar nesatisfăcătoare, uneori la marginea societății, nu e tocmai ușor de rezolvat. Ezitările europenilor sînt, din acest punct de vedere, de înțeles. Procesul e lung, greoi și predispus la eșecuri. Iar orice eșec se poate măsura în numărul de victime.
Au fost cazuri în care celor cu cetățenie dublă li s-a retras pașaportul statului european din care proveneau – Belgia și Marea Britanie, spre exemplu, au acționat în acest fel. Însă acestea sînt situații speciale care nu pot fi aplicate tuturor celor care au picat în mirajul extremei.
Mai e și problema urmașilor aderenților ISIS. Copiii a căror unică vină e că s-au născut în familiile unor radicali, unii deja morți, alții dispăruți. Numărul lor e încă neclar, dar potrivit unor estimări citate de New York Times ar fi vorba despre mii de astfel de situații. Rezistența față de ideea repatrierii lor e mare. Belgia și Franța acceptă doar orfani, și aceia după foarte multe verificări. Cazul Shamimei Begum, plecată din Marea Britanie la 15 ani și mamă a trei copiii decedați din cauza lipsei de asistență medicală, e absolut sfîșietor. Begum, ea însăși departe de a putea fi declarată adult, se află în Siria, de unde probabil nu se va mai întoarce niciodată pentru că guvernul de la Londra a decis să îi retragă pașaportul. Înainte însă de această decizie, ea, familia ei și opoziția laburistă au insistat să i se permită reîntoarcerea fie și numai pentru a-și putea îngriji ultimul copil rămas în viață. Guvernul a rămas inflexibil.
Baghdadi a murit, spunea pre-ședintele Trump, „scîncind, plîngînd ca un laș“. Foarte probabil descrierea asta e un exces stilistic ce nu va putea fi confirmat niciodată. Însă indiferent cum a dispărut fizic unul dintre marii criminali ai istoriei moderne, consecințele ideologiei sale și ale urii sădite în sufletele atîtor oameni rămîn în urma lui.
Undeva în taberele acelea de refugiați, în lagărele părăsite de kurzi sub presiunea turcă, următorul Bin Laden, Zarqawi sau Baghdadi se uită în jur și vede un loc liber.