Teribilele zile. Prozopopeea propagandei

Teribile zile, acestea din urmă! Bine că au trecut.

Doamna Propaganda stătea la masa mea, sigură pe ea, îmbrăcată ca întotdeauna în alb imaculat, cu tenul curat și unghiile făcute la marea artă. Mă privea senin cu ochii ei albaștri, seducători. Recunosc că, de cîte ori o întîlnesc, mi se face un pic frică. Nici de data asta nu a fost altfel și vă rog să citiți mai jos un fragment din discuția noastră fără să uitați nici o clipă că tot ce i-am spus, cu teamă în suflet i-am spus…

Așadar, nu mai știu cum apăruse în fața mea. De unde venea? Unde se ducea? De ce se oprise tocmai la mine? Astea sînt întrebări al căror răspuns este imposibil de dat, în ceea ce o privește.

Vorbea înflăcărat. Mi-a spus că, dacă susțin referendumul, o fac pentru că îi urăsc pe homosexuali – e „referendumul urii“. I-am spus că nu-i urăsc. I-am spus de ce cred că e firesc să gardăm căsătoria în fața tsunami-ului progresist. Argumentele mele n-au nimic comun cu ura pentru homosexuali, ci cu atașamentul la niște valori în care cred. Ba mai mult, i-am spus, m-am „căutat“ foarte atent sufletește să văd dacă pot depista în mine urme de homofobie. Nu am găsit. Doamna mi-a replicat, cu siguranța unuia instruit în fața acestui gen de răspuns: „Ba îi urăști, dar nu-ți dai seama“. În psihologie chestia are un nume – mi l-a spus, dar l-am uitat. Se întîmplă să urăști pe cineva, zicea, într-un fel în care nu-ți dai seama că-l urăști, iar manifestările tale exterioare, conștiente, nu sînt deloc de ură, dar inconștientul tău te ghidează ocult. Dar eu merg la vot conștient, nu inconștient, deci merg dintr-o manifestare care nu e de ură. Ba nu, zice ea zîmbind rece-strălucitor, tu urăști și acționezi din ură, dar nu-ți dai seama. Bine, zic eu, că acuma știți dumneavoastră mai bine decît mine ce-i în sufletul meu! „Știu, că de-aia sînt ceea ce sînt. Eu știu tot! Cînd îți zic ceva despre tine, așa e. Că tu știi altceva despre tine, chiar n-are nici o importanță.“ Îndrăznesc mai mult: nu găsești că situația e cam orwelliană, că mi pui o etichetă fără să mă cunoști? „În ceea ce privește sufletul tău, ca și în toate celelalte care sînt ale tale, e cum spun eu, nu cum spui tu“, a răspuns, cu un vag gest suveran.

Și a continuat spunîndu-mi că, dacă votez la referendum, Dragnea va lua votul meu și va face ce vrea cu el – „Vezi cît de pervers e pusă întrebarea pe buletinul de vot?“ I-am spus că despre Dragnea și ai lui am o opinie destul de clară pe care o manifest, de cîte ori se ivește ocazia, în Piața Victoriei. Pretind că știu de ce e în stare. Sigur că întrebarea este complet idioată (nu mă miră, avînd în vedere Guvernul care organizează referendumul!), dar în Parlament există acum o singură lege de modificare a Constituției, nu mai multe. Prin urmare, întrebarea din buletin, oricît de abstractă, nu se poate referi la alta. A zîmbit iarăși – poate că mă consideră cam nătîng, dar dacă e așa de ce-și pierde vremea cu mine? Toată lumea știe că doamna se ocupă de cei informați și deștepți, nu de unul ca mine. A răspuns „E cum zic eu!“, într-un fel care închide și acest subiect. Și a trecut la altul: „Îți dai seama că acest referendum este o inacceptabilă intruziune a statului în viața intimă a persoanei?“ Păi, am zis tot mai fragil în fața siguranței ei implacabile, e vorba despre căsătorie, nu despre viața intimă a persoanei. Trăim într-o lume în care intimitatea este complet despărțită de căsătorie. În plus, dacă admit că instituția căsătoriei este ceva intim, de ce statul laic o reglementează atît de strict? De ce există în toate Codurile Civile din lume atîtea norme care regulează căsătoria? Părerea mea este că aceste legi atît de precise despre căsătorie există tocmai pentru că nu se referă la intimitate. Intimă este, de pildă, o partidă sexuală de dormitor în grup. Statul nu interzice așa ceva și e normal să nu interzică. Dar statul interzice căsătoria în grup, ceea ce cred că e normal să interzică. Așadar, căsătoria nu este despre intimitate. Și nici măcar despre dragoste. Cîte mari iubiri nu există în afara căsătoriilor și cîte căsătorii nu există fără pic de iubire? Le interzice cumva statul? În schimb, anumite căsătorii – de pildă, cea promisă de părinți ori cea poligamă ori cea incestuoasă – sînt interzise de lege. Ce spun este, doamnă, că amestecați planurile. Acest referendum nu are de-a face cu intimitatea cuiva. Privirea doamnei capătă deja o notă de superioritate. Departe de a o încurca, argumentul meu pare că o îndeamnă, mai degrabă, să continue după un fel de „talking points“ riguros. „Tu nu înțelegi că e cum zic eu?“, răspunde calm, cu voce limpede, de cristal absolut. „Și să mai știi că, dacă se scrie în Constituție că nu poate fi căsătorie decît între bărbat și femeie, familiile monoparentale nu mai sînt recunoscute de lege.“ Stai puțin, răspund eu. Un asemenea text constituțional n-are nici o legătură cu filiația și cu rudenia – sînt cu totul alte instituții! Relația dintre părinte și copil nu se pune deloc în discuție. Părinții pot foarte bine să fie necăsătoriți și copilul lor e al lor fără umbră de îndoială. La fel și în cazul unui părinte singur; regula căsătoriei heterosexuale nu are absolut nici o incidență asupra relației lui cu copilul lui. Doamna oftează ușor. Nu cred că o enervez, căci dînsa nu se enervează niciodată. Dimpotrivă, e mereu calculată – unii zic chiar că nici n-are sistem nervos, de-aia e atît de dominatoare peste nervii oamenilor. Suspinul ei este, mai degrabă, unul de milă în ceea ce mă privește. „Dragul meu, e cum spun eu! Uite, scrie și pe Facebook“, adaugă cu un surîs larg.

Nu știu dacă încăpățînarea de a gîn­di cu mintea mea ce-mi spune doam­na are vreun efect asupra ei. Mai degrabă, nu. De fapt, îi răspund degea­ba. Așa că m-am gîndit să ies din postura de a da explicații și să-i pun eu o întrebare: „Eu mă întreb destul de des cum de sînt posibil. Dumneavoastră, doamnă, vă întrebați vreodată cum de sînteți posibilă?“ Doamna Propaganda are răspuns la toate, mi am zis. Și nu m-am înșelat. A avut răspuns și pentru întrebarea mea: „Sîntem foarte legați unul de celălalt, copile. Cînd vei găsi răspuns la întrebarea cum de ești posibil, vei găsi răspuns și la întrebarea cum de sînt posibilă. Răspunsul e același.“

Of, teribile zile! Bine că au trecut…