Teoriile hazardului
Care este „enigma” întîmplării? Pînă în ce punct rămîne ea un „joc”, o „coincidență” și de unde începe, așa-zicînd, lecția sa ontologică? Mă credeți sau nu, aceste întrebări mi-au fost declanșate de o întîmplare. Am găsit, la un moment dat, în vechea bibliotecă a familiei, remarcabillul Dicționar al înțelepciunii, redactat de Th. Simenschy (Ed. Junimea, 1979), pe care l-am deschis, la întîmplare, fix la capitolul intitulat – cum altfel? – Întîmplarea (pp. 442-446). Acolo, grație efortului deosebit al fostului mare profesor ieșean, descoperi o sinteză a gîndirii filozofice legate de „întîmplare”, din epoca antică pînă în modernitate. Părerile sînt, desigur, împărțite. Unii tind să vadă „întîmplarea” ca pe o formă de transcendență imposibil de evitat, influențat, modificat ori dominat. Aceștia trebuie incluși în categoria scepticilor. „Totul se poate întîmpla, cînd o pune la cale zeul”, observă undeva Sofocle. La fel, Herodot: „Întîmplările conduc pe oameni și nu oamenii întîmplările”. De asemenea, Euripide: „O, Zeus, ce să spun? Că-i vezi pe oameni sau că-n zadar se crede aceasta despre tine și că întîmplarea este aceea care supraveghează toate lucrurile omenești?”. Și Demostene: „Mare rol joacă întîmplarea sau, mai bine zis, ea e totul în toate acțiunile omenești”. Și, în general, o linie lungă de filozofi, gînditori și scriitori care au văzut în hazard principiul motrice al existenței, baza inexpugnabilă a oricărui impuls. Pentru ei, a trăi înseamnă a-ți asuma iraționalul coincidențelor, a juca ruleta rusească la scară istorică.
Iată cîteva exemple: „Ca oameni, trebuie să ne așteptăm la orice întîmplare, căci nimic nu durează. Întîmplarea chibzuiește mai bine decît noi. Cît timp trăiești, nu poți spune – Nu mi se va întîmpla aceasta!” (Menandru), „Ceea ce se poate întîmpla unuia, i se poate întîmpla oricui. Ceea ce se poate întîmpla, se întîmplă la timpul său. Lucrul de care te temi se întîmplă mai iute decît lucrul pe care-l speri“ (Syrus), „Întîmplarea tîrăște după ea totul și norocul nesigur face vinovați pe cine vrea” (Lucanus), „Gîndește-te mereu că toate lucrurile, așa cum se întîmplă acum, s-au întîmplat și în trecut; și mai gîndește-te că tot astfel se vor întîmpla și în viitor” (Marcus Aurelius), „Nu numai trecutul își are fantomele sale; fiecare întîmplare ce trebuie să vină de acum înainte își are și ea spectrul ei, umbra ei; cînd sosește ceasul, viața intră în ea, umbra devine corp și pășește prin lume” (Bulwer), „Din întîmplare – aceasta este cea mai veche noblețe a lumii, pe aceasta am redat-o tuturor lucrurilor, eliberîndu-le de robia scopului” (Nietzsche), „Ceea ce n-a avut loc niciodată, poate avea loc mîine” (Maeterlinck). Pe scurt, întîmplarea s-ar înrudi așadar cu fatalitatea (chiar în varianta sa de fatum malus!), cu implacabilul pur. Nu trăim cu întîmplarea, ci tocmai din cauza ei și, lucru poate și mai grav, pentru ea. Întîmplarea face și desface istoria, acțiunile noastre premeditate, calculate, studiate constituind numai niște „aparențe” ontologice, niște „viclenii ale rațiunii”, cu o sintagma celebră a lui Hegel.
Se distinge însă și un grup – e drept, mult mai redus – de „optimiști”, cum ar veni, o categorie a raționalilor. Aceștia tind să vadă întîmplarea, paradoxal, ca parte dintr-un întreg „semnificant”, dintr-o schemă (pesemne, la rîndu-i, cu filiații transcendente, dar integrate, altfel, într-un pattern rațional) de fenomene cauzale, specifice sistemelor cu acțiuni determinate. În Republica, Platon este primul gînditor conciliant cu rolul „întîmplărilor” din viața noastră, observînd: „Zeul nu reprezintă cauza tuturor întîmplărilor, ci doar a celor bune”. Terentius merge chiar mai departe, constatînd dimensiunea benefică, providențială, a întîmplării: „Cît de adesea se realizează datorită întîmplării și hazardului ceea ce n-ai îndrăzni să dorești!”. În sfîrșit, Seneca inaugurează o direcție filozofică în care întîmplarea nu mai e văzută ca hazard, ci ca efect al unei rațiuni superioare: „Să cercetăm dacă nu cumva și lucrurile despre care se spune că sînt întîmplătoare nu sînt supuse unei anumite legi și dacă nu cumva nimic din lumea aceasta nu se ivește pe neașteptate sau în afara ordinei”. O direcție continuată în modernitate de către Schopenhauer: „Acestui mundus phenomenon, în care stăpînește întîmplarea, îi stă la bază, totodeauna și pretutindeni, un mundus intelligibilis, care stăpînește însăși întîmplarea”. Într-adevăr, am frecvent sentimentul că tot ceea ce trece drept aleatoriu, circumstanțial, ocazional – întîmplător deci –, în existența individuală ori colectivă, descrie, un „pre-determinism”, o „sutură” a destinului.
Privindu-ți viața, îți dai seama că nimic nu a fost „întîmplător”, că totul a avut un design, în interiorul căruia fragmentele s-au unit, poate, nesincronic, dar ultimativ, coerent. „Întîmplările” sînt piesele unui puzzle imens ce creionează o imagine aflată dincolo de puterea noastră de cuprindere.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
Foto: wikimedia commons