Tehnologie sau nimic

6 septembrie 2023   PE CE LUME TRĂIM

India a devenit recent a patra țară care reușește să trimită o misiune în apropierea polului sud al Lunii. S-a întîmplat la doar cîteva zile după ce o tentativă similară de aselenizare rusească eșuase lamentabil. La puțin timp după acest succes, indienii au anunțat că vor lansa și o misiune de observare a Soarelui.

Reușita indiană, una care ține mai degrabă de prestigiu decît de rezultate științifice, are rostul de a arăta lumii o altă față a țării decît aceea a unui stat care ajunge adesea în jurnalele de știri din cauza conflictelor interne între hinduși și musulmani, a sărăciei și violenței împotriva femeilor. Dincolo de ambițiile de PR ale premierului naționalist Narendra Modi, efortul Indiei mai arată și că și la New Delhi există o înțelegere destul de bună a faptului că viitorul e mai mult tehnologie și mai puțin ideologie.

Asta înțeleg și vecinii și rivalii chinezi, care caută cu disperare zilele acestea metode de a limita efectele unui embargo – tîrziu, dar din ce în ce mai ferm – impus de Statele Unite în privința exporturilor de înaltă tehnologie și know-how occidental către Beijing. Economia Chinei a crescut pînă la dimensiunile de azi în baza unei combinații complexe de împrumut, achiziție și furt de cunoștințe occidentale. Aroganțele pe care și le permite azi China (hărțuirea vecinilor, amenințarea cu războiul) pot fi parțial explicate printr-un calcul prost făcut de Occident, în anii ’90, la începutul perioadei de deschidere a Chinei, și prin tradiționala lăcomie. Mai exact, teoreticienii și strategii occidentali au pariat că, odată cu comerțul și contactul direct între societăți, chinezii vor importa nu numai știința de construi lucruri moderne, ci și dorința de a trăi într-o societate liberă. N-a fost așa, chinezii au reținut doar ce îi interesa, iar Partidul Comunist a rămas singura forța politică reală. Adevărat, intensitatea controlului pe care îl exercita părea să scadă la un moment dat, dar aceea a fost doar o etapă. Mai tîrziu, cînd grație costului scăzut al forței de muncă și reglementărilor laxe, China a devenit un soi de fabrică universală de unde soseau și sosesc aproape toate bunurile de consum ale Occidentului, marjele de profit s-au dovedit așa de mari încît nimănui nu i-a mai păsat de ambițiile politice, regionale și mondiale ale Beijingului. Azi, cînd China amenință Taiwanul, sprijină Rusia, construiește insule artificiale pentru a-și mări teritoriul în dauna Filipinelor sau declanșează ample campanii de ură la adresa Japoniei, greșelile trecutului par foarte evidente.

Problema astăzi este că o decuplare de China nu mai este posibilă. Dacă în cazul Rusiei, definită de John McCain ca o benzinărie cu bombe nucleare, desprinderea e posibilă, în cazul Chinei o agravare a conflictului care se desfășoară în surdină în prezent ar avea consecințe incalculabile pentru Occident. Din Statele Unite și pînă în Luxemburg sau Bulgaria, nimeni nu este pregătit pentru a prelua producția industrială care vine în prezent din China. Rușii nu produc nimic, China produce totul.

În poza asta, Europa e mai degrabă un follower care excelează la reglementare, dar mai puțin la creație. Nu e cea mai rea dintre poziții, însă e un pic dezamăgitoare.

Dacă secolul trecut a fost unul al confruntărilor doctrinare, cel curent va fi unul al tehnologiei și este de așteptat ca lumea să se separe în blocuri rivale care își vor clama supremația în baza cercetării științifice și transferului ei în economie. Avem, pe de o parte, Occidentul din care și noi facem parte într-o scădere de viteză, dar încă dominant, și pe cealaltă, puterile emergente cum sînt cele din BRICS, cu China și India capete de afiș. Pozițiile beligerante ale Chinei, atitudinea suspicios-prudentă a Indiei, ambițiile Braziliei și ale altor jucători mai mici fac din această așezare mondială aproape o certitudine. Challenger-ii au de partea lor nu numai ambițiile și frustrările istorice, ci și o populație mult mai mare, deci resurse de creativitate serios subexploatate în acest moment.

Sigur, populația Chinei îmbătrînește, Xi Jinping începe să semene tot mai mult cu un dictator decrepit dintr-un roman sud-american, singur și confuz, întrebîndu-se unde a greșit, însă asta nu e nici o garanție că ambițiile sale nu vor fi reciclate și duse mai departe atunci cînd el nu va mai fi. Speranțe de liberalizare au existat și în Rusia, iar omenirea s-a ales cu Putin și Prigojin.

Lecția acestor zile este că, dincolo de dorința de a vedea un sfîrșit al istoriei în care democrația liberală triumfă, Occidentul trebuie să se pregătească pentru conflictele viitorului. Iar acestea nu pot fi cîștigate cîtă vreme calculele sînt strict economice. Pentru că va fi un joc de sumă nulă. Toate profiturile care se fac azi vor fi pierdute într-un război de mîine. Soluția nu e decuplarea, ci prudența. Mai puține transferuri de tehnologie, mai puțin offshoring și mai multe calcule, astfel încît profiturile să fie sustenabile pe termen lung.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.

Mai multe