Tehnocrat

25 mai 2016   PE CE LUME TRĂIM

E cam greu să îmi spun asta, uitîndu-mă în oglindă, fără să îl înjur pe urîtul din reflexie. Dacă m-aş lua după televiziunile minunat de profesioniste, ar trebui să îmi tai venele, în timp ce m-aş spînzura deasupra unui rug. Exorcizarea, usturoiul şi ţăruşul în locul în care ar trebui să existe inima ar fi fost şi ele soluţii, dar mai bine să mergem la sigur, aşa cum recomandă oameni de la talk show-urile cele bune şi deloc manipulate. Faptul că emisiunile în cauză sînt moderate de foşti sau viitori politicieni, dominate de ei – unii dintre cei în cauză cu experienţă solidă în puşcării şi „afaceri“ –, plătite şi controlate de aceiaşi ex- sau actuali politicieni mai mult sau mai puţini penali este o chestie nesemnificativă. Nu ne putem încurca aşa, oricînd şi oricum, cu chestii de adevăr, morală, etică...

Ideea că am fi un guvern de tehnocraţi este pe cît de răspîndită, pe atît de departe de realitate. Sîntem un guvern cu cîţiva (a se citi puţini) tehnocraţi. Cei mai mulţi sînt sau au fost la cancelaria prim-ministrului, şi au fost şi rămîn oarecum izolaţi. Guvernul a fost rezultatul unor negocieri cu partidele, care pot oricînd să decidă că nu este în interesul lor să ne aibă la guvernare. Cu cît mai mult succes am avea, cu atît mai puţin credibile ar fi partidele. Zvonurile spun (şi experienţa o confirmă) că există ministere în care „ordinul“ a fost ca lumea să nu se prea chinuie şi să considere anul Guvernului tehnocrat ca an sabatic.

Zdrobitoarea majoritate în sistem sînt aceiaşi oameni care au fost şi înainte de Colectiv. Oameni care au ajuns în funcţii de conducere parcurgînd cariere fabuloase, începute ca studenţi în universităţi dubioase, continuate în partide politice, ministere, sindicate şi ONG-uri afiliate politic. Oameni care abia aşteaptă să se termine chestia asta cu cinstea şi să se revină la rutina trecută. Există, desigur, şi excepţii, dar aceştia sînt în marea lor majoritate ignoraţi, marginalizaţi sau deja cinici.

Sînt o grămadă de oameni de treabă care mă sfătuiesc să intru în politică şi să continui în administraţia publică. Ceea ce nu pricep ei este că asta mai degrabă sună a blestem, decît a încurajare. Un tehnocrat ca mine vine dintr-o slujbă plătită între de trei şi zece ori mai bine. O slujbă la care este respectat şi unde posibilitatea să fie împroşcat cu rahat este undeva spre zero. Unde lucrează ore normale, şi nu cît îl ţin puterile, şi unde nu este tras la răspundere oricînd şi de oricine care simte că „mă plăteşte“. Niciodată în slujbele în care am fost nu s-a pus problema că scopul pentru care m-am angajat a fost să fur sau să îmi îmbunătăţesc résumé-ul. Plăcerile de acest fel sînt rezervate pentru munca la stat în „guvernul tehnocrat“.

Statul român are o imagine superproastă. Marea majoritate a contractorilor cu statul se pare că şi-au ratat nişte cariere strălucite de peşti sau au experien­ţă în domeniu (legătura cu un actual primar al unui sector din Bucureşti sau foşti miniştri este pur întîmplătoare). Statul este tratat ca o prostituată cu potenţial, care produce mult, deşi primeşte mai nimic sau, în cel mai rău caz, bătăi şi înjurături. Mi s-a spus de mai multe ori de către funcţionari publici că ei se văd „ca nişte curve care fac ce le spune decidentul politic“. Chiar şi în cazul în care decidentul politic este un tîmpit corupt. Succesul incredibil al specimenului de politician tîmpit şi corupt este, în acest fel, perfect justificat. Ca şi în cazul oamenilor din ministere, există politicieni oneşti care, din păcate, sînt demonizaţi de mass-media şi de cetăţeni, în mod nemeritat.

Avem probleme uriaşe cu sistemele IT ale ministerelor, ale agenţiilor şi autorităţilor publice. Sînt foarte prost gîndite, extrem de scumpe şi, de cele mai multe ori, disfuncţionale. Cum salariile în sistem sînt foarte proaste (pentru cei care nu au pile ţepene), nu avem decît în mod excepţional IT-işti sau manageri buni. Împreună cu cîţiva prieteni din mediul privat, am rezolvat, practic pe gratis, probleme pentru care consultanţii abonaţi la afacerile cu statul cereau sute de mii de euro. Statul are mare nevoie de ajutor, de la tot felul de profesionişti cu bun-simţ, pentru a putea ieşi din statutul de stat captiv al firmelor căpușă. Nu este deloc greu de făcut, dar e nevoie de puțin simţ civic. Protestul pe Facebook e bun, dar şi mai bună ar fi o mînă de ajutor pe sisteme de management, IT şi reformă instituţională.

Pretenţiile de la stat sînt foarte mari (un lucru foarte bun, de altfel), dar cam exagerate. Nu o dată, oameni foarte critici faţă de sistem au refuzat categoric să vină în sistem şi să aibă plăcerea de a munci zi-lumină, continuu sub stres, şi la salarii de cîteva ori mai mici decît cele cu care sînt obișnuiți.

De fapt, este firesc să avem o clasă politică care să nu îşi dorească o reformă a administraţiei publice. Oameni plătiţi bine şi foarte bine, evaluaţi şi stimulaţi aşa cum ar trebui, vor reduce dramatic riscul de corupţie. Efectul asupra partidelor – în marea lor majoritate dependente de corupţia contractelor publice – ar fi nimicitor.

Experienţa primei luni în minister e probabil relevantă. Am venit la minister după ce am petrecut trei luni și jumătate la cancelaria prim-ministrului, muncind cu cel mai tare grup de oameni pe care îi ştiu. M-am simţit în fiecare zi cumva special, căci toată lumea din jurul meu ştia lucruri pe care aş vrea să le ştiu şi eu.

Aici, la minister, a fost diferit – m-am simţit ca la grădiniţă. Ţigan la grădiniţă, ca să fiu mai clar. Am fost prezentat la început ca secretar de stat care „ne va ajuta cu romii şi cu ONG-urile“. În traducere (şi bazat pe experienţele ulterioare), „ăsta e un ţigan care e p-aici că nu are ce să facă pe acasă şi îi trebe honoarea ca să are şi gura lui să mănînce şi rezuméul să îi înflorească.“

Bineînţeles, nu de asta am fost trimis aici de către premier. Ar fi trebuit să mă ocup de partea de incluziune şi de afacerile europene ale ministerului – nu de alta, dar am o certificare pe incluziune socială de la Comisia Europeană, obţinută tare greu şi după mulţi ani de muncă, şi sînt singurul secretar de stat care vorbeşte fluent o altă limbă decît româna şi păsăreasca cu pi. Ce e drept, nu am nici o legătură cu politicul, dar asta, în teorie, n-ar fi trebuit să fie vreun impediment.

Pentru a putea să funcţionez legal, ar fi trebuit să am o delegare ministerială. Care nu s-a putut să se întîmple, căci doamna ministră nu a avut timp. Timp de patru săptămîni. Am primit, în schimb, într-o oră delegarea pentru cel mai dificil dosar – cel pe refugiaţi –, pentru că era ceva care stătea pe capul ministrei şi era prea periculos pentru oricine altcineva. Cînd a venit vorba să primesc un certificat temporar de securitate, doamna ministră iarăşi nu a avut timp să semneze. Deh, nu putem să avem încredere aşa, tam-nesam, în cineva, şi trebuie să aştept cîteva luni (cam patru) pentru a putea avea acces la documente fără de care nu prea pot să fac mai nimic. Deşi nu e nimeni în Guvern care să aibă experienţa mea cu refugiaţii. Deci, am o delegare, dar în mod practic, nu pot să îmi fac treaba. Oricum, cînd am încercat să muncesc pe tema asta, am descoperit că „serviciile“ nu prea au chef de oameni noi, că doar nu am făcut şcoli de securitate mai vechi sau mai noi, aşa ca ei.

Problemele sistemice sînt foarte serioase. Deşi toţi şefii se plîng de cît de slabă este calitatea oamenilor din minister, toţi sînt evaluaţi cu „foarte bine“. Se evită munca cu disperare, sau se munceşte mult şi tare ineficient. Un sistem aproape blocat, care nu poate să fie schimbat în cîteva luni. În mod pragmatic, ar fi nevoie de cam trei-patru ani, pe un mandat cu o majoritate reformatoare în Parlament.

De cînd am lansat pachetul antisărăcie, principala opoziţie a venit chiar de la ministerul unde am fost trimis. Doamna ministră spunea că nu ar trebui să vorbim despre sărăcie, ci despre bunăstare.

Deci, nu avem oameni cu risc de sărăcie, ci oameni în curs de bunăstare. Bun aşa, m-am liniştit acuşi. În fapt, în aceeaşi logică, eu sînt în curs de sanctificare, şi nu de umplut de căcat de tot felul de jurnalişti de treabă.

Între timp, lucrurile s-au schimbat dramatic în bine. Mai precis ministrul. Mandatul a fost posibil în două zile.

Sînt o mulţime de discuţii despre tehnocraţi. Zdrobitoarea lor majoritate, fără tehnocraţi. Şi, deşi sînt în sistem, nu simt deloc că sistemul mă reprezintă. Tocmai pentru că eu sînt tehnocrat. Ideea că nu ar trebui să scriu despre lucruri din interior este cel puţin ciudată, nu de alta, dar interesul public ar trebui să primeze. Confuzia dintre stat şi sistem mafiot (unde tăcerea este inclusă în descrierea „mandatului“) este periculoasă şi trebuie evitată cam cu orice preţ. Cel puţin aşa cred eu.

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului și fondator al Policy Center for Roma and Minorities.

Mai multe