Ţări mari, războaie mici

10 octombrie 2012 PE CE LUME TRĂIM

Preşedintele american Barack Obama a promis că va răzbuna asasinarea lui J. Christopher Stevens, fostul ambasador al Statelor Unite în Libia. Cum îşi propune să facă acest lucru este neclar – precedentele istorice nu prea sînt de folos.

În 1864, împăratul Abisiniei l-a luat ostatic pe consulul britanic, împreună cu cîţiva misionari, în capitala de atunci a ţării, Magdala. Trei ani mai tîrziu, împăratul Tewodros încă refuza să-i elibereze, iar britanicii au detaşat un corp expediţionar de 13.000 de trupe, 26.000 de vivandiere şi 44 de elefanţi.

În cartea sa The Blue Nile, Alan Moorehead descrie expediţia astfel: „Acţionează, de la început la sfîrşit, cu eticheta şi caracterul apăsător inevitabil al unui banchet victorian de stat, completat de discursuri interminabile“. Cu toate acestea, a fost o acţiune extraordinară. După o călătorie de trei luni prin munţi, britanicii au ajuns în Magdala, i-au eliberat pe ostatici şi au ars capitala pînă la temelii. Împăratul Tewodros s-a sinucis, britanicii s-au retras iar comandantul lor, locotenent-general Sir Robert Napier, a fost numit Baron Napier al Magdalei.

Marile puteri din zilele noastre s-au bazat pe metode asemănătoare, punctînd puternic prin vorbărie, împotriva adversarilor mici, dar cu rezultate mult mai puţin convingătoare. Statele Unite au trimis 50.000 de trupe în Vietnam în anii ’60, dar le-au retras înainte ca Vietnamul de Nord să ocupe Sudul în 1975. Ruşii au început să-şi retragă trupele din Afganistan în 1987, după ce nouă ani de lupte au eşuat să supună ţara.

Acum, 25 de ani mai tîrziu, aproximativ 10.000 de trupe NATO şi 500 de miliarde de dolari, majoritatea americane, se pregătesc să părăsească Afganistanul, în vreme ce talibanii controlează, încă, o mare parte din el. Între timp, SUA a retras 150.000 de trupe din Irak, după nouă ani de dezamăgiri.

Dovezile sînt clare: ţările mari pot pierde războaie mici. Aşadar, dacă utilizarea forţei masive eşuează, cum poate o ţară mare – care crede în faptul că interesele sale sau datoria morală îi impun să intervină în treburile unei ţări mici – să facă acest lucru cu succes?

Bătălia pentru Alger – splendidul film din 1966 al lui Gillo Pontecorvo – a clarificat dilema pentru puterea colonială ocupantă. Răzvrătirea Frontului de Eliberare Naţională (FEN) împotriva dominaţiei franceze din Algeria a început în 1954, prin asasinarea poliţiştilor. La început, francezii au răspuns prin metode tradiţionale – mai multă poliţie, interdicţii, lege marţială etc. –, dar insurgenţa s-a răspîndit printre atrocităţile crescînde de ambele părţi.

În 1957, francezii au trimis paraşutişti. Comandantul lor din film, colonelul Mathieu (personaj bazat pe generalul Jacques Massu), explică logica situaţiei din perspectiva franceză. Modalitatea de a înfrînge revolta nu era prin a-şi face duşmani din oameni, luînd măsuri opresive, dar „nefolositoare“, ci prin dărîmarea structurii de comandă a FEN. Eliminaţi asta iar rezultatul va fi o masă fără lideri.

Acest fapt a necesitat folosirea torturii pentru a-i identifica şi localiza pe lideri, urmată de capturarea şi asasinarea acestora. Tortura era ilegală, dar – după cum a explicat colonelul – „dacă vreţi ca Franţa să rămînă, trebuie să acceptaţi consecinţele“.

Colonelul Mathieu este eroul nerecunoscut al tradiţionalismului contrainsurgenţei curente, care necesită o prezenţă militară minimală în ţara-ţintă, formată în mare parte din servicii secrete precum CIA şi „forţe speciale“. Prin „extrădare“, un suspect capturat poate fi dat mai departe unui guvern prieten, pentru a fi torturat, iar, pe baza informaţiilor adunate astfel, pot fi întocmite „liste de ucis“.

Pentru uciderea lui Osama bin Laden, anul trecut, a fost nevoie de o echipă specială, spre a verifica succesul misiunii, dar, în mod normal, asasinatele sînt efectuate cu ajutorul dronelor – aeronave de atac fără echipaj, folosite în principiu pentru supraveghere, dar care pot fi înarmate cu proiectile comandate prin computer. Deloc surprinzător, SUA sînt principalul dezvoltator şi utilizator de astfel de avioane, avînd o flotă de 7500 de aeronave. Un număr estimat de 3000 de asasinate cu drone au avut loc – majoritatea în Pakistan, dar şi în Yemen şi în Somalia.

Cealaltă jumătate a strategiei de contrainsurgenţă constă în a cîştiga „inimile şi minţile“ populaţiile care sînt sensibile la propaganda teroristă. Americanii au făcut asta în Vietnam, aducînd bunuri de consum şi construind infrastructura. Fac acelaşi lucru în Irak şi în Afganistan. Se consideră că existenţa părţii civile a „construirii naţiunii“ va fi uşurată de absenţa mîinii de fier a trupelor militare străine.

Încercarea de a cuceri inimi şi minţi este, cu siguranţă, o îmbunătăţire, în comparaţie cu bombardamentele sau împuşcarea populaţiei locale. Dar noul mod de a purta acest „război asimetric“ ridică probleme etice şi legale incomode. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Torturii interzice, explicit, „tratamentele sau pedepsele crude, inumane sau degradante“, astfel că folosirea acestora trebuie să fie respinsă. De asemenea, asasinarea cu drone duce inevitabil la uciderea de civili nevinovaţi – însăşi crima care defineşte terorismul.

Chiar lăsînd deoparte chestiunile morale şi legale – ceea ce nu ar trebuie făcut de nimeni, niciodată –, este îndoielnic faptul că strategia torturii şi a asasinării îşi poate atinge scopul pacifist. Repetă greşeala făcută, în 1957, de Massu, care a presupus că se confruntă cu o organizaţie unită, cu o singură structură de comandă. Un calm relativ a fost restabilit în Alger, vreme de vreo doi ani după sosirea sa, dar apoi insurecţia a revenit, cu forţă intensificată, iar francezii au trebuit să părăsească ţara, în 1962.

În zilele noastre, comunitatea internaţională înţelege greşit, în mod similar, natura „războiului“ pe care îl duce. Nu există nici măcar o singură organizaţie teroristă mondială care să aibă un singur lider. Cît Al-Qaeda încă există, ea este ca o hidră căreia îi cresc noi capete, la fel de repede cum cele vechi îi sînt tăiate. Încercarea de a cîştiga „inimi şi minţi“ cu bunuri din Vest nu face decît să corupă şi, astfel, să discrediteze guvernele instalate de către cei care au intervenit. S-a întîmplat în Vietnam şi se întîmplă acum în Irak şi Afganistan.

Încet, dar inevitabil, ajungem la înţelegerea faptului că popoarele cu care ne luptăm vor moşteni, într-o mare măsură, ţările distruse pe care le lăsăm în urmă. Ei luptă, pînă la urmă, pentru dreptul naţiunilor lor de a se ocupa, mai corect sau mai greşit, de propriile treburi, în felul lor. Daţi vina pe Revoluţia Franceză pentru că ne-a lăsat moştenire ideea că o guvernare proprie este întotdeauna preferabilă unei guvernări bune.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie şi profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick.

traducere din limba engleză de Patricia MIHAIL