Ţăndări

E dimineaţă, în jur de ora 5. Răsare soarele şi eu nu simt nimic, nimic. Habar nu am ce s-a întîmplat noaptea trecută. Ştiu unde sînt, dar nu ştiu cum am ajuns aici. Şi aş avea tare nevoie de Dumnezeu acum, dar probabil e cam ocupat. Am hainele umede şi încep să simt frigul dimineţilor din sudul Angliei. Cîmpurile de căpşuni pe care lucrez de cîteva luni arată la fel ca în fiecare zi. Numai eu sînt praf. Am fost îndrăgostit. Rău.

Am venit în urmă cu aproape trei luni în Anglia, cu trenul pînă în Belgia. Apoi cu bacul de la Oostende. Am mai fost cu doi ani în urmă în Oostende şi am încercat să trec fraudulos graniţa. Nu am reuşit. Mi-a fost frică şi frig. Am preferat să mă întorc.

La Dover mi-am luat bilet pînă la Higham. Nu a înţeles omul ce am zis pînă cînd nu i-am scris pe o hîrtie destinaţia. Am întrebat cînd pleacă trenul. În două minute, mi-a spus calm. Am ţîşnit spre staţie. M-am împiedicat şi am căzut. Mi s-au spart cele două borcane de gem. Mi-am dat seama că nu aveam nici o şansă să prind trenul, aşa că m-am întors şi l-am întrebat cînd era următorul. Omul mi-a zîmbit sarcastic şi mi-a spus că pleacă cîte un tren la fiecare 30 de minute. L-am înjurat şi am zîmbit oarecum amuzat.

Încerc să mă ridic şi acum. Nu pot. De data asta, sînt eu spart. În multe, multe ţăndări. În engleză e un cuvînt mai bun – numb. Ca şi cum cineva ar fi separat o componentă tare importantă din mine. Soarele e tare mare şi roşu.

În tren am întrebat unde să schimb pentru Higham. Am pronunţat, logic, aşa cum se scrie. O doamnă în vîrstă s a prins şi mi-a spus că era Haaaaiaaam. Ploua tare cînd am ajuns acolo. Stăteam în caravane. Cînd le-am văzut, m-am gîndit că doar nu degeaba m-am născut rom. Eram mulţi europeni din Est şi cîţiva irlandezi. Muncă în agricultură. Marea noastră majoritate studenţi care încercau să facă un ban. Pe Agnieska am în­tîlnit-o pe un pod, în Rochester. Era frumoasă tare. Poloneză, blondă cu ochi albaştri. Părea dintr-o altă lume. Am fost cu ea la bar. Am cerut două beri. Barmanul s-a căpiat de rîs, căci îi cerusem doi urşi. Beers şi bears pe atunci sunau cam la fel în capul meu. A rîs şi ea. Dar diferit. Bine.

Eram tare sărac. Taică-su era primar într-un orăşel polonez de la graniţă. M am mutat în aceeaşi caravană cu ea în două săptămîni. Eram cinci. Două rusoaice, ea şi prietena ei. Ştiu că m-am amuzat gîndindu-mă că probabil aşa a început ideea de harem. Şi m-am făcut praf după ea. Era tare calmă. Şi bună. Dormeam într-un pat tare îngust. Cabina de duş era afară. Nu aveam mai nimic. Dar era tare bine cu ea. În week-end-uri ne duceam să ne plimbăm. Ne făceam planuri. Cum o să emigrăm în Noua Zeelandă.

Într-o dimineaţă s-a zgîriat într-o ladă de căpşune. Seara, rana se cam infectase. De dimineaţă am dus-o la spital. Era poloneză în Anglia, nu a băgat-o nimeni în seamă. A făcut septicemie şi a murit în patru zile. În ziua cînd a murit, îmi amintesc că ascultam radioul în timp ce munceam, încercînd să îmi îmbunătăţesc engleza. Se discuta dacă ar fi trebuit sau nu să condamne un cîine la moarte – un cîine care omorîse o pisică.

Am aflat pe seară că a murit. Şi acum sînt pe cîmpul ăsta şi nu vreau să îmi aduc aminte de nimic. Nu vreau să mă ridic. Nu vreau să fac nimic.

Valérie, o franţuzoaică gay care stă împreună cu Nicole, partenera ei, într-un cort lîngă caravana noastră, mă găseşte pe cîmp. M-au căutat toată noaptea. Stă lîngă mine, mă ţine în braţe şi plînge. Şi încep şi eu să plîng, deşi nu prea ştiu cum să o fac. Nici un radio, nici un show de televiziune nu au vorbit vreodată despre cum a murit Agnieska. Discuţia despre sentinţa de condamnare a cîinelui şi vînătoarea de vulpi a dominat agenda publică în următoarea săptămînă.

Au trecut un număr exact de ani de cînd am pierdut o noapte. Şi, pentru prima dată, am decis să încerc să mi-o reamintesc.

Valeriu Nicolae este secretar de stat la Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vîrstnice.