Tăcerea noastră

Știu o mulțime de oameni decenți care în preferă să tacă momente dificile. Mersul pe burtă e un fel de sport naţional, dar cu rădăcini țepene în întreaga Europă. Președintele UE e lovit de sciatică la fel cum zeița Justiției s-a întruchipat pe plaiuri mioritice; Ecaterinca se sacrifică pe altarul educației, iar președintele e pogorîrea Regelui Soare pe Dîmbovița.

Tăcerea nu este echivalentul Elveției, ci este o acceptare implicită a unei anumite poziții. Tăcerea noastră a făcut posibile nu numai ultimele trei guverne de tîmpiți, ci și transformarea accelerată a televiziunilor de știri în instrumente de manipulare.

Tăcerea ne-a dus în situația asta în care confundăm din ce în ce mai des ambiția cu pupincurismul și nesimțirea cu inteligența. Nicolicea poate deveni oricînd un ministru, iar Daea este deja. Mersul pe burtă a înlesnit ministere dominate de mojici corupți, o birocrație europeană rigidă și arogantă și o șleahtă de țăcăniți extremiști la putere sau foarte aproape de putere în state ale Uniunii Europene.

Nu am crezut niciodată că o să fie obositor să fiu eu însumi. Implicarea mea în politică, deși limitată, este obositoare. Așteptările pe care le au alții de la mine sînt nu numai contradictorii, dar și toxice pentru ceea ce cred eu că ar trebui să fie o societate bună.

Nu mi-am dat seama cît de obositor va fi pentru mine, dar și pentru politicienii noi, să fim nevoiți continuu să explicăm lucruri pe care le credeam evidente. Nu mi-am dat seama nici de nivelul de neîncredere generalizat și nici de nesimțirea unora dintre oamenii politici care se bat zi de zi în piept la televizor că își doresc exact opusul a ceea ce reprezintă ei – o Românie decentă.

Nu am crezut că presa și televiziunile sînt interesate doar de scandal, atacuri și gafe și nici că oameni inteligenți pot face compromisuri uriașe nu numai împotriva României, dar mai ales împotriva unor standarde minime de etică și morală, numai pentru a cîștiga popularitate, bani sau un pic de glorie. Nu am știut că sînt atît de mulți oameni influenți care sînt disperați să scape de pușcărie.

Neașteptată a fost și dorința multora ca eu să devin altceva decît ceea ce sînt. Să mă transform într-un actor capabil să joace un rol complex, variind de la minoritarul perfect pînă la șmecherul agresiv capabil să țipe mai tare decît cel mai nesimțit politician. Cîteodată, așteptările pe care le au oameni normali la cap de la mine se schimbă de la o zi la alta, de la a fi versiunea țigănească a lui Martin Luther King, la a fi Vadim Tudor sau Moș Crăciun.

Nu mi-am imaginat că vor fi oameni care, deși nu mă cunosc deloc, și-ar dori să nu fi existat niciodată numai pentru că au crezut minciuni aberante despre Dacian Cioloș. Minciuni azvîrlite cu iresponsabilitate în spațiul public de tot felul de nemernici deghizați în consultanți, analiști, jurnaliști sau politicieni. Nu am fost pregătit nici pentru avalanșa de simpatie și nici pentru gălețile de dejecții virtuale pe care le primesc zilnic.

M-au întristat atacurile super-nesim­țite și, mai mult, reacțiile de la oameni buni care mă îndemnau să răspund la fel. Am sperat că cei interesați de ceea ce se întîmplă cu partidul Mișcarea România Împreună se vor informa singuri și nu vor judeca superficial obstacolele pe care le avem în înregistrarea partidului. M am simțit adesea incapabil să înțeleg viziunea nerealistă a celor care se așteaptă că noi, un grup mic de oameni cu resurse financiare minimale, am putea să avem o prezență la televizor, online sau în presă comparabilă cu partide care au finanțări de la stat de milioane sau zeci de milioane de euro pe an.

Un partid fără baroni, un partid onest, nu va avea niciodată afacerile sau vînătorile de tip Dragnea și, prin urmare, nici banii pe care îi are PSD la dispoziție în afara banilor pe care îi primește de la buget.

Am descoperit cu dezamăgire că am ajuns să fac lucruri care să răspundă unor așteptări și nu unor nevoi. Că risc să devin parte a unui joc în care percepția – și nu adevărul – este lucrul cel mai important.

Descopăr acum că, deși am devenit mai puternic, riscul este să mă depărtez de valorile mele cele mai dragi. Speranța că voi putea ajuta să construim o Românie mai bună mi se spune din ce în ce mai des că justifică compromisuri.

Sînt convins că nu este așa. Sînt convins că decența ne va ajuta.

România nu are nevoie de oameni ahtiați sau dependenți de putere, ci de profesioniști decenți și temători de res­pon­sabilitățile pe care le implică puterea. Nu scandalul, agresivitatea și gafele ne vor vindeca, ci bun-simțul, hărnicia și onoarea omului cinstit.

Puterea de dragul puterii nu mă interesează, așa cum nu mă interesează nici cei care o caută.

Politica ce mă interesează pe mine – singura politică pe care am de gînd să o fac – este cea care servește interesul public și nu interesul individului.

Politica nu ar trebui să ne transforme nici în haiduci și nici în experți în promisiuni deșarte sau mită electorală. Politica ar trebui să fie locul profesioniștilor şi nu al blablagiilor, al decenței și nu al manipulării.

Sînt convins că vom ajunge acolo. Sînt convins, de asemenea, că nu va fi ușor. România are îndeajuns de mulți oameni decenți, inteligenți și profesioniști. Oameni care, din diferite motive, au crezut că doar competiția, și nu valorile noastre, ne va aduce succesul împotriva corupției și inepției guvernelor Dragnea. Oameni care ar trebui să intre în politică.

Foto: Cosmin Bumbuț